părăsit fără să ridice măcar un deget împotriva noastră. Cu atît mai sigur e că se vor întoarce pentru a pune mîna pe noi toţi. Dacă izbutesc, atunci ne aşteaptă o moarte chinuitoare şi lungă, fiindcă stima de care se bucura la ei Klekih-Petra cere o îndoit şi întreit de cumplită răzbunare.

— Şi toate acestea din pricina unui beţivan! Vor veni, desigur, în număr mare.

— Absolut! Întrebarea e cînd vor veni. Am avea încă timp să ne retragem; ar însemna însă să lăsăm totul în părăsire şi lucrul, aproape gata, să rămînă neterminat.

— Asta trebuie s-o evităm, chiar dacă n-ar fi decît pe jumătate posibil.

— Cînd puteţi încheia lucrările, dacă-i daţi zor? Cum credeţi?

— Cam în cinci zile.

— Hm! După cîte ştiu, apaşii nu au prin împrejurimi nici o aşezare; cei mai apropiaţi mescaleri se află cel puţin la trei zile călare de aici.

Dacă nu mă-nşel, Inciu-Ciuna şi Winnetou, ţinînd seama de transportul cadavrului, vor avea de călărit cam patru zile înainte de a-şi mobiliza oamenii, apoi trei zile pentru înapoiere, fac în total şapte.

Prin urmare, dacă apreciaţi că vă trebuie cinci zile, sînt de părere că puteţi îndrăzni să continuaţi măsurătorile.

— Şi dacă socoteala dumitale e greşită? Cei doi apaşi pot, deocamdată, să lepede cadavrul într-un loc sigur şi să se întoarcă pentru a ne lovi pe ascuns. E foarte probabil. La fel, s-ar putea să întîlnească în drum o trupă de-a lor; e chiar de presupus că au prieteni pe aproape; m-ar mira ca doi indieni şi pe deasupra căpetenii, să plece din satul lor fără nici un fel de însoţitori. Şi cum sezonul vînătorii de bizoni a început, mai apare şi eventualitatea ca Inciu-Ciuna şi Winnetou să facă parte dintr-un grup de vînători aflaţi prin împrejurimi, de care s-au despărţit vremelnic. Toate acestea trebuiesc luate în seamă, dacă e să judecăm lucrurile cu toată prudenţa.

Sam Hawkens clipi cu unul din ochişorii lui se strîmbă a mirare şi exclamă:

— Good luck! Deştept mai sînteţi şi, vai, prea înţelept aţi grăit!

Astăzi puiul e cu mult mai isteţ decît găina, dacă nu mă-nşel. Dar, ca să fiu sincer, ceea ce-aţi spus nu e chiar de lepădat. Vă dau deplină dreptate. Trebuie să socotim toate probabilităţile. De aceea e necesar să aflăm încotro au apucat-o cei doi apaşi. Cum se crapă de ziuă, le iau urma.

— Merg şi eu, se oferi Will Parker.

— Şi eu! Sări Dick Stone.

Sam Hawkens se gîndi o clipă, apoi răspunse:

— Rămîneţi frumuşel pe loc. E nevoie să staţi aici. Înţeles?

Şi se uită semnificativ spre oamenii lui Rattler. Avea dreptate. Dacă aceşti înşi dubioşi rămîn aici de capul lor, n-ar fi exclus ca, de îndată ce şeful s-ar trezi, să se dedea la scene neplăcute. Era deci mai bine ca Stone şi Parker să nu plece din tabără.

— Totuşi, Sam, nu te poţi hazarda de unul singur! Obiectă Will.

— Aş putea, dac-aş vrea. Dar nu vreau! Replică Sam. Găsesc eu însoţitor.

— Pe cine?

— Pe greenhorn-ul ăsta. Şi arătă spre mine.

— Nu, nu-i permit să plece, se opuse inginerul-şef.

— De ce, mister Bancroft?

— Am nevoie de el.

— Aş putea să ştiu pentru ce anume?

— Pentru lucru, se înţelege. Ca să terminăm în cinci zile, ne trebuiesc toate forţele. Nu mă pot lipsi de nimeni.

— Ah, da, toate forţele... Pînă acum n-aţi prea folosit toate forţele; mai curînd a trebuit să muncească unul singur pentru toţi; ei bine, să lucreze acum toţi pentru unul.

— Mister Hawkens, doar n-ai de gînd să-mi porunceşti?! Îţi interzic!

— Să nu exagerăm. O simplă remarcă e departe de-a fi un ordin.

— Dar aşa sună!

— Posibil, nu vreau să vă contrazic. Cît despre lucrările dumneavoastră, nu cred să întîrzie chiar atît de mult, dacă mîine veţi avea patru inşi în loc de cinci. Înţelegeţi, nu-i aşa, că am un anume motiv să-l iau cu mine pe acest tînăr greenhorn, poreclit Old Shatterhand.

— Îmi dai voie să aflu şi eu motivul?

— De ce nu? Vreau să vadă şi dînsul cum mă furişez pe urmele indienilor, să înveţe cum se desluşeşte o urmă; ar putea să-l intereseze şi să-i folosească.

— Dar pe mine nu mă interesează.

— Ştiu. Mai am însă şi un alt motiv; drumul pe care urmează să pornesc e pe alocuri destul de primejdios. Aşadar, e în avantajul nostru reciproc să fiu însoţit de un fecior zdravăn, care, pe deasupra, ştie să şi mînuiască perfect doborîtorul de urşi.

— Nu pricep întru cît acest lucru ar fi în avantajul nostru.

— Nu? Mă miră. Sînteţi, de altfel, un gentleman neobişnuit de inteligent, răspunse Sam, nu fără o nuanţă de ironie. Ce-aţi zice, de pildă, dac-aş da peste nişte duşmani ce se îndreaptă spre tabăra noastră şi care mi-ar face felul? Cine v-ar mai putea pune în gardă asupra primejdiei ce vă paşte? Aţi fi atacaţi prin surprindere şi ucişi toţi pînă la unul. Dar avîndu-l cu mine pe acest greenhorn, care cu mîinile lui de cucoană poate culca la pămînt, dintr-o lovitură, pe cel mai puternic adversar, am toate şansele să mă întorc teafăr. Sînteţi de acord?

— Hm! Înţeleg.

— Şi acum vine principalul: trebuie să-l iau mîine cu mine ca să nu se işte iarăşi cine ştie ce conflict care s-ar termina prost. Ştiţi că Rattler îi poartă pică. Şi cînd acest amator de rachiu se va dezmetici dimineaţa, e foarte probabil să se repeadă la omul care l-a scos din funcţiune astăzi pentru a doua oară. Trebuie, cel puţin mîine, să-i ţinem departe unul de altul. Vi-l las pe Rattler, de care n-am nevoie şi-l iau pe dumnealui. Mai aveţi ceva împotrivă?

— N-am. Să plece.

— Well. Sîntem înţeleşi! Constată Sam şi, întorcîndu-se spre mine, continuă: Aţi auzit ce treabă grea vă aşteaptă mîine. Se prea poate să n-avem clipă de răgaz nici pentru mîncare sau odihnă. Vă întreb în consecinţă, dacă nu v-aţi hotărît să devoraţi barem o părticică din laba de urs.

— Ei, în cazul acesta, hai să încerc!

— Încercaţi. Ajunge şi atît. Cunosc eu problema, hi-hi-hi-hi! O singură încercare şi nu vă mai opriţi pînă nu consumaţi toată porţia.

Daţi-o încoace, să v-o frig.