întoarse şi-o găsi privind direct spre faţa lui, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.

– Da?

– Ar fi trebuit să fii tu, îi spuse ea.

Apoi se întoarse spre Bran şi începu să plângă, întregul ei trup scuturându-se de suspine. Jon n-o mai văzuse plângând până acum. Până în curte era drum lung.

Afară, totul era gălăgie şi zăpăceală. Se încărcau căruţe, bărbaţii strigau, caii erau înhămaţi şi înşeuaţi, scoşi din grajduri. Începuse să cadă o zăpadă uşoară şi fiecare era nerăbdător să plece.

Robb se afla în mijlocul lor şi răcnea ordine. Părea că se maturizase în ultima vreme, de parcă accidentul lui Bran şi prăbuşirea mamei sale îl făcuseră mai puternic. Vântul Cenuşiu era lângă el.

– Te caută unchiul Benjen, îi spuse lui Jon. Voia să plecaţi acum o oră.

– Ştiu, zise Jon. Imediat. Privi de jur împrejur la toată gălăgia şi zăpăceala. Să pleci este mai greu decât am crezut eu.

– Şi pentru mine, spuse Robb. Avea zăpadă pe păr, topindu-se din cauza căldurii trupului său. L-ai văzut?

Jon dădu din cap, neîndrăznind să vorbească.

– Nu va muri, glăsui Robb. O ştiu.

– Voi, cei din familia Stark, sunteţi greu de ucis, se învoi Jon.

Avea o voce plată şi obosită. Vizita îi luase toată forţa. Robb ştiu că se întâmplase ceva rău.

– Mama mea...

– A fost... foarte blândă, îi spuse Jon, iar Robb păru uşurat.

– Bine. Data viitoare când ne vom vedea vei fi tot în negru..

Jon se strădui să zâmbească la rândul său.

– A fost întotdeauna culoarea mea preferată. Cât timp crezi că mai durează?

– Destul de puţin, promise Robb. Îl trase pe Jon spre el şi-l îmbrăţişa strâns. Adio, Snow.

Jon îl strânse şi el în braţe.

– Iar tu, Stark, ai grijă de Bran.

– Voi avea. Se despărţiră şi se priviră stânjeniţi. Unchiul Benjen a spus să te trimit la grajduri dacă te văd, zise Robb în cele din urmă.

– Mai am să-mi iau rămas-bun de la cineva, zise Jon.

– Atunci, nici nu te-am văzut, răspunse Robb.

Jon îl lăsă stând acolo, în zăpadă, înconjurat de căruţe şi lupi şi cai. Nu era mult de mers până la armurărie. Îşi luă pachetul şi traversă podul acoperit spre Fortăreaţă.

Arya era în camera ei, pregătind un cufăr din lemn de carpen, mai mare decât ea. Nymeria o ajuta. Arya nu trebuia decât să arate, iar lupoaica o lua la fugă şi înşfăca ghemotocul de mătase în bot, aducându-l la ea. Dar când îl adulmecă pe Nălucă, se aşeză pe labele din spate şi scheună.

Arya se uită în spatele ei şi-l văzu pe Jon şi sări în picioare, îşi strânse braţele ei slăbănoage în jurul gâtului lui.

– Mă temeam că ai plecat, spuse ea cu respiraţia între-tăiată. Nu m-au lăsat să-mi iau rămas-bun.

– Ce făceai acum?

Jon era amuzat. Arya se desprinse de el şi se schimbă la faţă.

– Nimic. Împachetam, lucruri din astea. Arătă spre cufărul uriaş, plin doar pe o treime, şi spre hainele împrăştiate în încăpere. Septa Mordane spune că trebuie să fac eu totul. Hainele mele nu erau împăturite corect. O domnişoară din sud nu-şi aruncă hainele în cufăr, că pe nişte zdrenţe, susţine ea.

– Iar tu ce ai făcut, surioară?

– Păi, oricum se vor amesteca, zise ea. Cui îi pasă cum sunt împăturite?

– Septa Mordane, răspunse Jon. Şi nu cred că i-ar plăcea să vadă că te ajută Nymeria. Lupoaica îl privi tăcută, cu ochii ei de un auriu-închis. E acelaşi lucru. Am ceva pentru tine, să iei acolo, şi trebuie împachetat cu foarte mare grijă.

Faţa ei se lumină.

– Un dar?

– I-ai putea spune şi aşa. Închide uşa.

Prudentă, dar bucuroasă, Arya verifică holul.

– Nymeria, aici. Păzeşte.

O lăsă pe lupoaică afară, să-i avertizeze de venirea oricărui intrus, şi închise uşa. Până atunci, Jon dăduse jos zdrenţele folosite la împachetat. Îi întinse obiectul. Ochii Aryei se măriră. Ochi întunecaţi, precum ai lui.

– O sabie, zise ea cu respiraţia tăiată.

Teaca era din piele moale, cenuşie, fină ca păcatul. Jon trase încet lama, ca ea să poată vedea strălucirea adâncă, albastră, a oţelului.

– Asta nu-i o jucărie, îi spuse. Ai grijă să nu te tai. Lama este suficient de ascuţită ca să te poţi bărbieri.

– Fetele nu se bărbieresc, zise Arya.

– Poate că ar trebui. Ai văzut vreodată picioarele septei?

Ea chicoti.

– E aşa o slăbănoagă!

– Şi tu eşti la fel, îi spuse Jon. I-am cerut lui Mikken s-o facă deosebită. Bandiţii folosesc asemenea săbii în Pentos şi Myr şi în alte Oraşe Libere. Nu va descăpăţâna un bărbat, dar îl poate găuri bine dacă eşti destul de rapidă.

– Pot fi rapidă, zise Arya.

– Va trebui să exersezi cu ea zilnic. Puse sabia în mâinile ei, îi arătă cum s-o ţină şi se dădu înapoi. Cum o simţi? Îţi place cât de echilibrată e?

– Cred că da, făcu Arya.

Prima lecţie, spuse Jon. Loveşte cu vârful ascuţit.

Arya îl lovi la braţ cu latul sabiei. Lovitura durea, însă Jon se trezi rânjind ca un idiot.

– Ştiu care capăt să-l folosesc, zise Arya. Pe figura ei se aşternu o expresie de nesiguranţă. Septa Mordane o să mi-o ia.

– Nu şi dacă nu ştie că o ai, făcu Jon.

– Cu cine am să mă antrenez?

– Vei găsi pe cineva, îi promise el. Debarcaderul Regelui este un oraş adevărat, de o mie de ori mai mare decât Winterfell. Până-ţi vei găsi un partener, uită-te la ei cum luptă, în curte. Aleargă şi călăreşte, întăreşte-te. Şi indiferent ce faci...

Arya ştia ce va urma, aşa că o spuseră împreună:

– ... nu-i spune ... Sansei! Jon îi ciufuli părul.

– Aş vrea ca şi tu să fi venit cu noi.

– Drumurile diferite duc, uneori, spre acelaşi castel. Cine ştie?

El se simţea mai bine acum. Nu avea de gând să se lase copleşit de întristare.

– Mai bine plec. Voi petrece primul meu an pe Zid golind oalele de noapte dacă-l mai fac pe unchiul Ben să mă mai aştepte mult.

Arya alergă la el pentru o ultimă îmbrăţişare.

– Pune sabia jos, o preveni Jon râzând.

Ea o puse deoparte, aproape cu sfiiciune, şi-l acoperi cu sărutări. Când el se întoarse de la uşă, ea ţinea