de roşii! Au încercat cumva să le facă mai uşor de ţintit? a spus Bertie clătinând din cap şi i-a dat tubul lui Susan.

— Oricum, nu mai este nimic de făcut, a spus ea şi l-a cântărit în palmă. Cel puţin bachelita nu este grea.

Susan a încercat clema de metal fixată de tub.

— Cred că se vor prinde bine pe picioruşele lor.

— Cu ce să vă ajut? a întrebat Ollie.

Susan a aruncat tubul înapoi în cuşcă.

— Ceva mai mult timp, te rog?

— Şi eu aş vrea.

Susan l-a luat de braţ pe Bertie şi l-a ajutat să ajungă la următoarea hulubărie.

Lui Ollie îi părea groaznic de rău pentru ei. Crescătoria lor fusese întoarsă pe dos de război. Se întreba ce ar fi simţit dacă soldaţii şi-ar fi instalat tabăra pe terenul părinţilor săi. Pentru el, ca american, acest lucru era imposibil de imaginat şi înţeles. Războaiele nu se purtau pe pământ american. Sângele curgea în Europa, iar oamenii de la el de acasă se mulţumeau să citească despre asta în ziare.

Simţind că Susan şi Bertie aveau nevoie să stea singuri o vreme, Ollie s-a apucat de treabă. Mai întâi a stivuit cuştile militare, asigurându-se că erau aşezate în mod egal în faţa fiecărei hulubării. Apoi, toată după-amiaza a umplut tăvile cu apă, a cărat sacii cu grăunţe şi a măturat murdăria de pe podele. După ce s-a ocupat şi de ultima hulubărie, a pus mătura în colţ, lângă un porumbel care dormea cu căpşorul sub aripă.

Ollie a mângâiat uşor porumbelul, şoptindu-i:

— Odihneşte-te. Mâine pleci în misiune.

A plecat de lângă el, sperând că avea să se numere printre porumbeii norocoşi. Afară, aerul era rece. I s-a făcut pielea de găină şi şi-a frecat braţele, băgând de seamă că frunzele unui stejar căpătaseră o nuanţă gălbuie. S-a uitat la soarele care se scufunda la orizont şi s-a întrebat dacă piloţii germani începeau acum să se zvârcolească în patul de campanie, ca nişte vampiri care se pregătesc pentru festinul nocturn. Ce păcat că naziştii nu sunt vampiri, i-am alunga cu apă sfinţită, cruci şi căţei de usturoi. Pentru ei e nevoie însă de tunuri antiaeriene, de avioane Hurricane şi Spitfire, şi-a spus Ollie, aruncând o privire spre hulubării. Şi, poate, de porumbei.

A intrat în casă, unde l-a găsit pe Bertie în fotoliu. S-a uitat la picioarele bătrânului înfăşurate în prosoape ude.

— Ce-ţi mai fac genunchii? l-a întrebat Ollie.

— Un pic mai rău, a răspuns Bertie.

— Ai nevoie de ceva?

Bertie a clătinat din cap. Ollie a rămas tăcut o vreme, apoi l-a întrebat:

— Ce fel de om era Willie?

— Un om de ispravă. Îi plăceau cursele de porumbei, ca şi mie. Obişnuiam să facem pariu, de cele mai multe ori pe o halbă de bere de la cârciumă. Cu toate că la final numai el cumpăra berea, William n-a lipsit de la nici o cursă, a spus Bertie frecându-şi genunchii, după care a schimbat subiectul. Cum stă treaba la hulubării?

— Cuştile sunt rânduite. Hulubăriile sunt curăţate.

— Perfect.

Ollie s-a dus la colecţia de pipe etalată pe poliţa şemineului.

— Lui Agnes îi făcea plăcere să mi le cumpere. Mai mult le privesc decât să le folosesc.

— Soţia dumitale?

Bertie a dat din cap.

— Vorbeşte-mi, te rog, despre ea.

Pe faţa bătrânului s-a ivit un zâmbet.

— Era frumoasă. Deşteaptă. Veselă. Susan seamănă mult cu ea. Am cunoscut-o pe Agnes când eram flăcău. Pe atunci muncea în brutăria familiei, ca vânzătoare. Mi-am cheltuit toţi şilingii pe pateurile ei, doar ca s-o văd puţin. Până să-mi fac curaj s-o invit la un ceai, mă îngrăşasem atât de tare, că nu mai încăpeam în pantaloni, a spus Bertie plesnindu-se pe burtă.

Ollie a pufnit în râs.

— A fost o femeie minunată. Şi nu e zi în care să nu-mi fie dor de ea.

— Cred că aţi dus o viaţă frumoasă împreună.

— Cu-adevărat!

Ollie şi-a adus aminte de fotografia din dormitorul său, în care apăreau Bertie, Agnes şi un cuplu tânăr cu un bebeluş.

— Pot să te întreb ce s-a întâmplat?

Cu ochi umezi, Bertie şi-a dat jos ochelarii.

— Îi supravieţuiesc, pur şi simplu. Atâta tot, băiete.

Tristeţea lui Bertie i-a readus în memorie părinţii. S-a întrebat cât durează să treci peste pierderea cuiva drag. Un an? Zece ani? Toată viaţa? Ollie a pus pipa la locul ei pe şemineu, apoi a scos un prosop din răcitorul cu gheaţă.

— Mulţumesc, Oliver, a spus Bertie în timp ce îşi înfăşura piciorul. N-ai vrea să vezi ce face Susan?

Ollie a găsit-o pe Susan aşezată pe treptele verandei. Scârţâitul uşii a făcut-o să tresară. În poala ei se cuibărise Ducesa.

— Pot să stau lângă tine? a întrebat-o.

Susan s-a tras uşor într-o parte. El s-a aşezat pe trepte, îmbrăţişându-şi genunchii.

Ea s-a uitat lung la norii negri care se rostogoleau deasupra pădurii din Epping.

— Bombardierele zboară când plouă?

— Da, a răspuns Ollie. Zboară pe deasupra norilor, dar le este mai greu să vadă ţintele.

— Vezi, porumbeii pot zbura pe ploaie, a spus Susan mângâind aripa Ducesei. Au pene uşor uleioase pe care alunecă apa.

Ducesa a întors căpşorul, fixându-l cu un ochi auriu.

— Poate avem noroc şi furtuna o să ţină la sol avioanele Luftwaffe.

— Ar fi minunat, a spus Ollie.

A început să se joace cu capătul destrămat al unui şiret.

— Îţi faci griji pentru Ducesa?

— Nu pentru ea, pentru ceilalţi porumbei.

Ollie a întors capul spre Susan.

— Ducesa nu ia parte la misiune.

— Oh, a făcut Ollie.

— Eu am crescut-o. Este ca un animăluţ de suflet. În fiecare dimineaţă îmi bate cu ciocul în geam.

— Aşa...

Susan s-a îndreptat de spate.