revoluţie „burgheză” de mare anvergură, socialiştii având sarcina să organizeze masele în vederea următoarei faze, cea socialistă, dar fără a se implica în guvernare. Aceasta a fost şi motivaţia refuzului de a trimite reprezentanţi în Comitetul Dumei. Liderii Sovietului considerau că misiunea lor politică era deocamdată de a veghea ca „burghezia” să nu trădeze revoluţia. În Rusia a luat astfel naştere un sistem de guvernare neobişnuit, numit dvoevlastie, „putere duală” sau „diarhie”, care a durat până în octombrie. Comitetul Provizoriu al Dumei – care avea să fie curând rebotezat Guvern Provizoriu – şi-a asumat teoretic întreaga răspundere a guvernării, în timp ce Ispolkom-ul urma să rămână un soi de curte supremă a conştiinţei revoluţionare. În realitate, Ispolkom-ul a avut de la bun început atât funcţii legislative, cât şi executive. Era un aranjament cu totul nerealist, nu doar pentru că atribuia răspunderea unei instituţii şi puterea reală alteia, dar şi pentru că părţile aveau obiective diferite. Duma dorea să limiteze amploarea Revoluţiei; conducătorii Sovietului să o extindă. Pentru prima, cursul evenimentelor trebuia oprit în punctul atins în seara de 27 februarie. Cea de-a doua vedea în ziua de 27 februarie doar un preludiu al „adevăratei” revoluţii – cea socialistă.

Desfăşurarea evenimentelor i-a condus pe liderii Dumei la concluzia inevitabilă că trebuiau să formeze un guvern – chiar dacă astfel îl sfidau pe ţar –, fiindcă nu mai exista nicio altă autoritate în stat. Odată stabilit acest lucru, trebuia găsită o modalitate de a legitima respectivul guvern. Unii au propus să se ia legătura cu ţarul, pentru a i se cere acordul de a forma un cabinet. Majoritatea a preferat însă recursul la Soviet – prin urmare, la Ispolkom. Demersul era explicabil din punct de vedere practic, dată fiind influenţa pe care o avea Sovietul printre soldaţi şi muncitori, dar din perspectiva legitimităţii se dovedea aproape lipsit de sens, pentru că Ispolkom-ul era un organism cu caracter privat, format din reprezentanţi desemnaţi de partidele socialiste, în timp ce Duma rezultase din alegeri.

Socialiştii din Ispolkom nu aveau nici cea mai mică intenţie de a da noului guvern mână liberă. În cursul nopţii de 1 spre 2 martie, ei au avut o întâlnire cu reprezentanţi ai Dumei conduşi de Miliukov, cu scopul de a elabora o serie de directive politice care să asigure sprijinul Sovietului pentru noul guvern. Rezultatul acestei întruniri a fost o platformă în opt puncte, pe care urma să se sprijine activitatea guvernului până la convocarea unei Adunări Constituante. Principalele puncte cereau amnistierea tuturor deţinuţilor politici, inclusiv a teroriştilor; pregătirea alegerilor pentru o Adunare Constituantă desemnată prin vot universal; desfiinţarea instituţiilor poliţieneşti; noi alegeri pentru organele de autoguvernare; garanţii pentru unităţile militare care luaseră parte la Revoluţie că îşi vor putea păstra armele şi că nu vor fi trimise pe front.

Documentul, redactat de nişte oameni extenuaţi după o noapte întreagă de discuţii, avea serioase deficienţe. Cea mai gravă o reprezentau articolele care cereau desfiinţarea imediată a poliţiei şi alegeri noi pentru organele de autoguvernare – ele au fost interpretate ca însemnând desfiinţarea imediată a birocraţiei provinciale. Se punea astfel capăt în mod brutal existenţei unei structuri administrative şi de securitate care asigurase integritatea statului rus mai bine de un secol. Calea anarhiei administrative era deschisă. Aproape la fel de nocive erau punctele privitoare la garnizoana Petrograd, care lipseau guvernul de orice autoritate asupra a 160.000 de soldaţi-ţărani nemulţumiţi şi înarmaţi, gata să se întoarcă în orice moment împotriva lui.

În urma acestei înţelegeri, Comitetul Provizoriu al Dumei a adoptat noua titulatură de Guvern Provizoriu. Cabinetul era prezidat de prinţul G. E. Lvov, activist civic inofensiv şi influenţabil, ales doar pentru că, în calitatea lui de conducător al Uniunii Zemstvelor şi Consiliilor Orăşeneşti (Zemgor), se putea spune că reprezintă ansamblul societăţii. Pentru Lvov, democraţia însemna luarea tuturor deciziilor de către cetăţenii direct interesaţi, guvernul fiind redus la rolul de simplu oficiu de registratură. Convins de nemăsurata înţelepciune a poporului rus, prinţul refuza să dea directive delegaţiilor din provincie, veniţi la Petrograd pentru a primi instrucţiuni. Secretarul cabinetului, Vladimir Nabokov (tatăl scriitorului), nota: „Nu-mi aduc aminte ca măcar o dată [Lvov] să fi folosit un ton autoritar sau să fi spus ceva în mod răspicat… era întruchiparea însăşi a pasivităţii.”

Figurile de frunte ale noului guvern erau cei doi rivali înverşunaţi: Miliukov, ca ministru al afacerilor străine, şi Kerenski, ministru al justiţiei.

Miliukov, în vârstă de cincizeci şi opt de ani, era un om de o energie nestăvilită. Istoric de profesie, reuşea să îmbine munca lui de savant cu conducerea Partidului Constituţional-Democratic şi activitatea de redactor-şef l1 ziarului acestui partid. Lipsa de intuiţie politică era principalul său defect: ajuns, printr-o deducţie strict logică, la un anumit punct de vedere, se crampona de el chiar şi după ce devenise evident pentru oricine că se înşela. Fiind însă personalitatea politică cea mai cunoscută din ţară, avea motive a se considere potrivit pentru funcţia de premier al Rusiei democrate.

Kerenski se situa la antipodul lui Miliukov. În vârstă de numai treizeci şi şase de ani, devenise cunoscut ca apărător în procese politice şi îşi câştigase renumele de cel mai de seamă orator radical al Dumei. Vorbitor cu o exprimare strălucită, deşi lipsit de o ideologie bine precizată, Kerenski era un om mistuit de ambiţii politice. Conştient de asemănarea fizică pe care o avea cu împăratul francez, îi plăcea să adopte atitudini napoleoniene, vanitos şi impulsiv acolo unde Miliukov era rece şi calculat, a cunoscut succes fulgurant, după care a dispărut la fel de rapid.

În calitate de vicepreşedinte al Sovietului şi membru al Ispolkomului, Kerenski ar fi avut datoria de onoare să refuze postul de ministru al justiţiei într-un cabinet „burghez”. Propunerea i s-a părut totuşi irezistibilă şi, dat fiind că Ispolkom-ul nu îi permitea să o accepte, a făcut apel direct la mulţime. Într-un discurs înflăcărat adresat Sovietului, s-a angajat să nu trădeze idealurile democratice dacă avea să devină ministru. „Nu pot trăi altfel decât în mijlocul poporului”, a strigat el, „şi în clipa în care vă veţi îndoi de mine, mă puteţi ucide!” Pronunţând aceste cuvinte, a părut pe