La rândul său, Langeron scrie, câţiva ani mai târziu: „Mai toţi boierii aceştia au mintea ascuţită şi la fel de plăcută ca cea a grecilor din vechime" (Langeron vorbeşte de parcă toţi boierii moldoveni ar fi de obârşie grecească!) „iar un observator atent descoperă curând, printre suferinţele ce le vin de la starea lor de robi, lumina harului rămas de la străbuni. Sunt aşa cum se spune că erau atenienii, iuţi, uşuratici, nestatornici, tăioşi, fără astâmpăr, nemulţumiţi şi înflăcăraţi. Multi dintre ei vorbesc franţuzeşte si, cu toţii, foarte bine, italieneşte. Mai toţi au fost Ia Constantinopol; călătoria în acest oraş, pentru cei de la Iaşi, este ceva ce nu poate lipsi din formaţia unui coconaş moldovean şi din desăvârşirea educaţiei lui, aşa cum, în Franţa, călătoria la Paris este necesară pentru un bărbat din provincie." în privinţa cunoaşterii limbilor, Lagarde afirmă – o face însă la peste douăzeci de ani după ce trecuse pe acolo printul de Ligne – că „boierii învăţaţi vorbesc, în general, mai multe limbi; îi vezi adesea că, pe lângă limba lor, mai vorbesc şi greceşte, ruseşte, nemţeşte şi franţuzeşte"; iar Bacheville, ofiţer al lui Napoleon, refugiat în Moldova în 1815 după cele „O sută de zile" ale lui Napoleon: „Am încercat să ne luăm cu treaba, aşteptând vesti din biata noastră patrie, despre care nu se mai auzea nimic, desi boierii vorbeau aproape cu toţii franceza."

  Langeron, într-o notă, îşi aminteşte (întâmplarea se petrece în 1790 sau 1791): „într-o zi, mă aflam la masă la printul Potemkin, între printul Gagarin şi un boier, cu o barbă deasă şi lungă, îmbrăcat după portul oriental, de nici n-ai fi bănuit că ştie ceva despre obiceiurile franţuzeşti. Eu vorbeam cu printul Gagarin despre Paris. Boierul s-a băgat în vorbă şi a spus despre acest oraş, unde nu fusese niciodată, nişte lucruri foarte înţelepte şi de foarte mult bun gust. Am întâlnit multi asemenea oameni printre boieri".

  De unde se vede că, în legătură cu îmbrăcămintea, avem nişte prejudecaţi fireşti! şi se mai spune că nu haina îl face pe om!

  Îmbrăcămintea boierilor se aseamănă întru totul aceleia a domnitorului, pe care am descris-o mai înainte: cămaşa de mătase, şalvari largi roşii, terminaţi cu papuci de piele galbenă, un anteriu lung şi brodat, care-i vine până la glezne şi este încins la brâu cu un sal indian; pe deasupra, un fel de ilic, fermeneaua, în sfârşit, după cum e vremea, o haină mare, sau una-două haine căptuşite (biniş sau feregea) cu blănuri scumpe.

  „Unii din boierii aceştia moldoveni" – scrie mai departe Lange-ron – „sunt foarte bogaţi şi au nişte căsuţe la tară aşa cum au polonezii, unde duc o viaţă destul de luxoasă, într-un amestec plăcut de modă europeană şi asiatică, mai aproape totuşi de aceasta din urmă.

  Portul lor aminteşte şi el obiceiurile orientale. Nu-şi rad barba, în schimb se rad pe cap şi poartă o tichie mică de postav roşu şi o căciulă făcută jumătate din postav şi jumătate din blană."

  Vorbind despre căciula aceasta (calpac) într-o notă, Langeron scrie: „Căciulile sunt mari de tot, au o formă cum nu se poate mai caraghioasă şi costă foarte mult."

  De data aceasta, toate mărturiile concordă – şi putem judeca şi noi, după gravuri: acea ciudată căciulă orientală avea o formă şi nişte dimensiuni aproape groteşti. Iată ce spune Wilkinson: „Portul national al boierilor nu se prea deosebeşte de cel al turcilor din clasele cele mai înalte, atâta doar că, în loc de turban, poartă un fel de căciulă nemaipomenit de mare, căreia ei îi zic calpac, din blană de Astrahan şi în formă de pară. Căciula aceasta este goală cât e ea de mare, are vreo trei picioare de jur împrejurul părţii celei mai umflate, înălţimea fiind şi ea pe măsură; dacă ne gândim bine, este tare urâtă şi tare caraghioasă, nicidecum potrivită cu frumuseţea şi bogăţia costumului." Un tânăr elveţian, Francois Recordon, secretar al lui Caragea, îngroaşă lucrurile, spunând că un calpac este o căciulă făcută dintr-o piele cu părul foarte scurt şi creţ, de formă aproape sferică, şi care are cel putin cinci picioare de jur împrejur". (subl. «.). Oricum va fi fost, îngrozitoarea căciulă în formă de dovleac sau de pară răsturnată era atât de mare, încât doi boieri de rangul întâi – mărimea calpacului era pe potriva rangului personajului – nu puteau sta alături în aceeaşi caleasca fără să-şi descopere capul. Din fericire, în portretele lăsate urmaşilor şi pe care le-au comandat, cel mai adesea, unor pictori veniţi „din Europa", boierii noştri îşi pun pe cap işlicul, deoarece, aşa cum aflăm de la acelaşi Recordon, „în timpul marilor ceremonii, au pe cap o altă căciulă, din samur, de forma unui cilindru un pic turtit, partea de sus fiind acoperită cu un postav de culoare rosie, niciodată albă, aceasta fiind culoarea rezervată domnitorilor, numai ei având dreptul s-o poarte, după cum tot numai ei pot purta turbanul".

  În această din urmă privinţă, Recordon se înşală, deoarece, chiar dacă, la Constantinopol, turbanul este interzis ghiaurilor sub ameninţarea pedepsei cu moartea, la Bucureşti moda lui se răspândeşte la începutul secolului al XlX-lea. însă, în afara familiei domnitorului, doar câţiva mari boieri se încumetă să şi-1 pună pe cap: este vorba de acel tarabolus, turban făcut dintr-un sal oriental foarte scump şi care-şi trage numele de la Tarabulus, numele arab al oraşului Tripoli, în 1823, din porunca Porţii, Grigore Ghica interzice cu desăvârşire portul acestei nobile căciuli de către orice categorie socială în afară de boierii cei mari. Iar când se vorbea de pedeapsa cu moartea, ameninţarea, cel putin la Istanbul, nu era o vorbă în vânt.

  Se povesteşte că cineva dintr-o familie fanariotă, care trăise mult timp în străinătate, când s-a întors la Constantinopol, a avut nesăbuinţă să se arate la fereastra „palatului" său din Fanar cu un turban pe cap aşijderea unui Credincios.