se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu știe nimic despre mine și vrea să știe…? Eram un necunoscut interesant, în posesia unor astfel de lucruri tragice și fascinante? Niciodată nu renunțase la verdictul ei pe care îl dăduse la prima noastră întîlnire la Braserie: „Știu, domnule Petrini! Totul se știe.”

O vreme gîndisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înșela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu mințim? Plecînd de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare. Totuși, gîndisem mai tîrziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atît de mult, încît fără asta nu știu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atît de dragă, și mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică dezvăluire. Îi părea rău că o făcuse? Voia s-o retragă, ca pe-o greșeală? Posibil, chiar sigur, fiindcă îmi spusese: „Nu știu dacă mîine sau mai tîrziu aș mai putea să-ți povestesc!”. Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pe care o să ți-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeași din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puțin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai pățise și după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deși explicațiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gîndeam, și un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, cînd rămîneam singur. Gîndul impur mă ducea la garajul lui Vintilă și trăiam pentru întîia oară o adîncă neliniște. Dacă, îmi spuneam, întîmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viața noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens? M-aș putea oare despărți de ea? Și atunci descopeream cît de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă… Hotărît, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubește… Sau mă iubește într-un fel atît de ciudat, încît eu nu înțeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Și de ce și-ar da atît de total pe față întregul ei arsenal de seducție? Nu cumva se credea urîtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eșec? Nu tresărise ea cu putere cînd îi spusesem că femeile superioare sînt ocolite de bărbați și ținuse s-o asigur că ea era o femeie obișnuită? Că fusese ocolită și că trăise eșecuri, cum ar fi putut să mi le povestească? Și bineînțeles că nici ale mele n-o interesau…

Astfel mă linișteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. De ce, de pildă, despre noi înșine (care eram prezentul) se ferea cu atîta dibăcie să vorbească și să se angajeze într-o comunicare mai gravă? Te pomenești că…

Dar iat-o că vine spre mine… Ba nu, m-a văzut și nu vine, aleargă… Și ne îmbrățișam în plină stradă și îi simțeam, lipit de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, și mă îmbăta mirosul părului ei, și îmi părea fierbinte răceala urechilor și freamătul întregii ei ființe… o imensă tăcere voluptuoasă… O pace adîncă îmi inunda sufletul…

Capitolul V

Abia în preajma Anului nou ploile și vîntul se transformară în viscol și orașul fu acoperit de zăpadă. Și ca și cînd dorințele noastre atît de diferite, devenite dorință unică, ar fi putut determina prin unda spiritului condensări fantastice în norii care parcă nu mai voiau să părăsească regiunea noastră, în chiar ajunul Anului nou viscolul încetă și apăru pe cer soarele, parcă rîzînd de noi că îi uitasem existența și strălucirea… Vreți să petreceți, parcă ne spunea, să uitați anul care a trecut… da, iată-mă, eu nu sînt simbolul speranței, sînt chiar speranța, cît timp mergeți pe două picioare și mă vedeți pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi… Haide, lăsați zăpada, amînați curățatul, troienele au farmecul lor, dați-i drumul prin magazine, lăsați telefoanele să zbîrnîie, cumpărați vin dacă încă n-ați făcut-o pînă acum, schimbați-vă programul dacă vremea rea v-a făcut apatici și combinațiile voastre au fost aranjate fără entuziasm.

Astfel îmi spusese și Suzy cîteva zile mai înainte: „Pe o vreme ca asta n-am chef de nici un Revelion, îl facem în doi, la tine, unde să mergem?” (îi propusesem Braseria, care de Anul nou se unea cu restaurantul și organizau în ambele săli revelioane la care nu oricine putea obține un loc: mie îmi putea reține o masă domnul Jenică). Dar ea nu-și schimbă starea de spirit, care în ultima vreme era curioasă, devenise foarte tăcută, fără să fie melancolică sau preocupată de ceva, sau cît de cît neliniștită, cum e a oricărui om care tace zile întregi. Nu era apatică și nici neatentă, pur și simplu tăcea, și aș putea spune că o făcea cu mare poftă (dacă mă pot pronunța astfel!), tot așa cum mai înainte îi plăcuse să sporovăiască, și această tăcere era la fel de obstruantă pentru a comunica cu ea… Cred că nu sînt exact afirmînd că nu era preocupată, se vedea că avea un gînd care era prezent în tăceri, dar impenetrabil. Ai fi zis însă că acest bizar gînd era copilăresc, ca și gesturile. Lua, de pildă, un pahar gol în mînă și mi-l întindea. „Ce să-ți aduc în el? o întrebam. Vrei apă sau vin?” Și vocea mea era puțin ridicată, ca și cînd iubita mea ar fi fost mută, și îi cercetam atent și amuzat chipul, ca să-i descifrez dorința, fiindcă părea și surdă. Făcea cu degetele rășchirate un gest, insistent și nedefinit, în timp ce se răsucea în pat, se întorcea cu spatele la mine și își trăgea pledul pe cap. Îi aduceam apă și o băteam pe umăr. Se ridica în capul oaselor, apuca paharul cu o expresie