biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÎNTENI cărți romantice online .Pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÎNTENI cărți romantice online .Pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 331 332 333 ... 391
Mergi la pagina:
puerilă de satisfacție, îl bea pe jumătate, parcă foarte grijulie cu setea ei, dar și cu apa, apoi deodată se îndoia și arunca restul pe covor. Dormea încovoiată, și se trezea ca pisica, deschizînd simplu ochii și la fel de simplu readormea. Se schimbase la față, frumoasa ei gură se subțiase și căpătase o vagă culoare vineție. Părea foarte mulțumită că mă învîrteam cu grijă în jurul ei și îi respectam tăcerea.

Într-o zi mă așezai la birou și începui să-mi răsfoiesc hîrtiile. Era mare liniște în odaie în timp ce afară plopii mei adolescenți, lipsiți acum de frunze, se aplecau uneori foarte tare, chinuiți de rafalele vîntului. Îmi simțeam sufletul plin de această liniște și de prezența ei în patul meu. Din cînd în cînd mă întorceam să văd ce face și privirea mi se oprea îndelung pe lucrurile ei, ceasul așezat pe lunga noptieră încărcată cu cărți, cizmele lăsate alături, cu căputele îndoite și cu vîrfurile îndreptate cuminte spre pat, blana întinsă în fotoliu… și gîndeam: „De ce n-ar rămîne această fată la mine pentru totdeauna? E atît de dulce prezența ei! Aș putea lucra chiar dacă ar fi trează și ar roboti ca orice soție în micul ei cuib.” La un moment dat simții că mă privea. Mă răsucii și o văzui cum stătea liniștită rezemată în perne și își smulgea gînditoare, cu mișcări încetinite ca și cînd ar fi depănat ceva, fire de păr din creștetul capului (îi descoperisem acest obicei asemănător cu al celor care își rod unghiile). „Ai să rămîi cheală”, îi spusesem. „Nu, îmi răspunsese, crește la loc.” Înainte de a-l arunca, trecea firul prin dinți și îl crănțănea. Era în astfel de clipe într-o stare de absență, ca să zic așa, lucidă, stare de vid, pe care îl contempla fără gînduri și aș fi zis fără vreun sentiment.

Mă ridicai de la birou și mă așezai lîngă picioarele ei, pe care începui să i le mîngîi. „Te iubesc, Suzy! îi șoptii. Nu e așa, continuai, că te simți bine la mine? Eu n-aș vrea să mai pleci. Rămîi la mine, și dacă tu vrei, ne căsătorim. Iată, te cer de nevastă!” Mă privi cu intensitate în timp ce, ca și cînd ar fi avut ceva în gură, înghiți și apoi își linse buzele cu vîrful limbii foarte satisfăcută, dar nu de cererea mea în căsătorie, ci parcă de o senzație unică de confort, de un bien-être pe care i-l aducea clipa de față, lungimea ei și conștiința că pînă la sfîrșitul vieții era atît de mult timp încît se putea spune că, practic, sîntem de fapt nemuritori: iată ce noapte lungă o să urmeze, și nu e decît una din nenumăratele care vor veni… va trece și iarna asta, va veni primăvara, apoi vara, apoi toamna… ehe! și asta doar într-un an… Își duse mîna la gură și căscă îndelung, într-adevăr cu mare poftă de a se vîrî iar sub pled și să doarmă mai departe. Mă ridicai și izbucnii în hohote: „Eu o cer în căsătorie, zisei, și ea îmi răspunde printr-un imens căscat! Bravo, Suzy, așa ceva n-am mai auzit să i se fi întîmplat vreunui pretendent!”

Dar nu se culcă, se dădu jos din pat cu un gest foarte decis, intră în baie, auzii robinetul șuroind, apoi se întoarse cu șervetul în mînă ștergîndu-se pe față foarte aplicat, cu gesturi grăbite de școlăriță înainte de a pleca la școală, îl aruncă pe aparatul de radio, se vîrî la loc în pat și luă o carte pe care o începuse și se întoarse, ca de obicei în ultima vreme, cu spatele la mine. (Întorsul acesta al lor cu spatele se pare că e universal, cel puțin pe bietul Petrică îl arunca pe cele mai înalte culmi ale indignării neputincioase.) Mă apropiai, stinsei plafoniera și îi aprinsei veioza.

Nu era bolnavă, venea la birou ca de obicei și la întrebarea mea îngrijorată îmi răspunsese printr-o tăcere pe care o făcu elocventă de astă dată cu o mișcare definită a degetelor, de respingere a unei asemenea ipoteze. Totuși, într-o zi refuză să mai ia masa cu mine, adică mă asistă, dar nu ceru nimic. Nu mă alarmai, dar se alarmară părinții, mama ei îmi dădu un telefon. „Ba da, zise ea, e bolnavă…” și ezită să-mi dea lămuriri, dar repetă că să am grijă de ea, s-o protejez, să n-o necăjesc… O să-i treacă… Peste o săptămînă o să văd că o să-i treacă, o să-și revină. Totuși nu slăbi prea tare și cînd îi spusei că ar fi bine s-o duc la un doctor făcu un gest curios cu palma: da, dar nu acum, și apoi unul aproape nedefinit care putea să însemne că să părăsesc acest subiect… pentru moment, o să-mi spună ea cînd. Chiar zise, ieșind foarte firesc din tăcere: „te anunț eu!”. Și într-adevăr peste o săptămînă îmi spuse că are puțină treabă undeva, dacă voiam s-o însoțesc…

Era la un spital. Intrarăm într-o sală de așteptare plină numai de fete, multe țărănci tinere, unele chiar în jurul a șaisprezece ani. Suzy plăti la un ghișeu o taxă de 30 de lei și apoi ne așezarăm pe bănci. Nu așteptarăm mult, la un moment dat ieși dintr-o încăpere de alături un tînăr și păros medic (cu favoriți pînă la falcă) și rosti: „Cine e la rînd?”, dar o văzu pe Suzy și o chemă: „Poftiți, doamnă Culala! Poftiți și dumneavoastră, mi se adresă, să-i dați puțin curaj.” (Într-adevăr, o văzui pe Suzy șovăind cu privirea agățată de cea a medicului, implorîndu-l parcă tocmai pe el, la care venise, să-i alunge spaima.) Intrarăm în cabinet și medicul sparse o fiolă și îi supse conținutul cu o seringă. Cu ea în sus se întoarse spre Suzy și îi spuse să-și dezvelească fesa. „Haide, nu vă speriați de-o înțepătură. Restul, n-o să mai simțiți nimic!” Și se apropie și o împinse cu blîndețe să se așeze cu fața în sus pe canapeaua de piele. Suzy se supuse, aproape pierdută,

1 ... 331 332 333 ... 391
Mergi la pagina: