— Toată speranţa, zise Moromete, a rămas în mine. Şi dacă şi ăsta cine ştie ce drumuri o fi apucat, ce-o să-i spun eu, n-o să-i intre pe-o ureche şi-o să-i iasă pe cealaltă? Bâznae se poate considera în acest caz, hi, hi, hei, hei, să bem vin, verde de peliiin, şi de rozmarin… domnilor, a venit franţuzul prin tranşee şi nu trageţi foc, nu trageţi foc, nu trageţi foc, ce râzi, mă, ăsta micu, vezi să nu-ţi cârpesc vreo două, trebuia lăsat neamţul să se apropie, şi cum să-l laşi să se apropie când îl vedeai cu baioneta înainte, te-apuca frica morţii şi îţi venea să tragi, şi ăsta nu, mergea franţuzul înainte, şi generalul nostru cu el, şi nu trageţi foc, nu trageţi foc, şi când a zis pe urmă foc, au murit la nemţi cu grămada, uite-aşa se rostogoleau ăi vii din spate peste ăi morţi, care erau seceraţi de-aproape cu mitralierele pitite… Da’ uite că Benogu s-a întors, cine zicea c-a murit pe-acolo pe la Mărăşeşti, ce băiat şi jumătate, parcă şi calul râde sub el ştiind cine îl călăreşte… Ce-o fi plângând acum fata asta, nu înţeleg, taci, mireasă, nu mai plânge, că de la maică-ta te-oi duce, că deşteptu ăla de taică-tău a făcut scofală mare că nu ţi-a dat nimic, măcar o pătură cu ce să te înveleşti…

  … Fica îl învelea tocmai atunci pe Moromete cu pătura. Era fereastra deschisă şi în casă intra răcoarea nopţii. O linişte desăvârşită domnea asupra casei şi împrejurimilor. Moromete se trezi, deschise ochii. Dar nu se ridică în capul oaselor.

  — Fico, zise el în şoaptă. Ce faci tu? Stai aici cu mine!

  Femeia se întoarse şi se aşeză pe pat lângă picioarele întinse ale lui Moromete.

  — Ţi-a plăcut vinul, zise ea, nu mai ştii ce-ai făcut, sau erai ostenit şi nici nu mai ştii cum te-ai culcat?

  — Cum să nu? zise Moromete, dar nu mai adăugă nimic.

  — Parcă te-ai ferit de ceva, zise ea atunci, te-ai ridicat de pe prag ca un copil, te-ai dus spre pat şi te-ai culcat cu spatele la mine.

  — Da, ştiu că m-am ferit, zise Moromete. Tu eşti de vină, am vorbit prea mult despre Rădiţa.

  — Nu poţi să vorbeşti ce-ai vrea, răspunse Fica. Şi tu ai vorbit prea mult despre copiii tăi.

  — Rădiţa îmi spunea în somn că o să ne facem copiii noştri şi n-o să mai fiu eu singur pe pământ… Hm!… Ce bine că omul poate să doarmă, adăugă el întru târziu văzând că femeia tăcea.

  — De ce, zise femeia, ai visat ceva care ţi-a plăcut?

  — Închipuieşte-ţi tu, zise Moromete, să te visezi tânăr. Da’ chiar tânăr ca şi când ai trăi de la început. Cum vine asta?

  Şi începu să povestească.

  — Înseamnă că te simţi tânăr şi ai mare chef să uiţi de toate, zise ea la urmă. Numai în vis poţi să uiţi complet…

  Moromete nu zise nimic multă vreme. Se gândea poate cui datora el această bucurie care îi răzbătea în fiecare cuvânt pe care îl rostea? Simţea în el cu adevărat revenindu-i vigoarea de altădată şi beţia care ţi-o dă această revenire a puterilor, ca un izvor care începe să curgă fără veste, cu ape bogate, înainte de a seca pentru totdeauna? Sau prezenţa acestei femei încă tinere, care ţinuse la el de când îl cunoscuse, era pricina acestei nopţi neobişnuite cu amintirea atât de puternică a acelor ani care nu erau deloc foarte îndepărtaţi, ci se apropiaseră pe-aci prin preajma lor îndemnându-i pe amândoi să-i trăiască de-acolo de unde vieţile lor se despărţiseră? Rădiţa nu mai era, dar ea, sora ei, pe atunci mult prea mică, trăia aici de faţă şi ţinea în sufletul ei parcă întreagă, neştirbită, tinereţea lui de atunci.

  — Nu numai în vis, zise Moromete întru târziu.

  — Nu numai în vis, ce Ilie?

  — Poţi să uiţi de toate. Uite, cu tine uit de toate!

  — Nici nu ştii ce bine îmi pare… şopti femeia.

  El se ridică atunci şi în clipa următoare mâinile lor se întâlniră şi se încleştară una în alta… Femeia trecu alături şi se întinse lângă coasta bărbatului. Din tindă crescu, acoperind liniştea, scârţâitul unui greier…

  — Ai să vii de-aici înainte la mine, Ilie? şopti ea întru târziu.

  — Da’ cum? răspunse Moromete.

  — În fiecare zi?

  — În fiecare zi, nu, că nu mai sunt flăcău, zise Moromete cu ironie, dar aşa la două-trei zile, tot o să vin.

  Femeia înţelese şi rosti cu duioşie:

  — Vino o dată pe săptămână! Vino, Ilie, repetă ea, că pot să spun şi eu ca Rădiţa în vis: o să trăiesc de-aici înainte numai pentru tine, şi n-o să mai ştiu de nimic, nici de copii şi nici de rude, numai să te fac să uiţi că cineva ţi-a dorit moartea şi te-a lăsat singur acasă, bolnav în pat.

  — Crezi că eu m-am pus la mintea ei? zise Moromete. Dar ai dreptate, nu mai e cu ea nici o speranţă, nu e în toate firile. Nu poate să-mi ierte că am vrut să-i aduc pe Paraschiv, Nilă şi Achim îndărăt acasă. De ce să nu-i aduc? exclamă el cu o mirare proaspătă, ca şi cum abia acum şi-ar fi dat seama de acest adevăr. Nu erau copiii mei?

  Ea nu-l încuraja să se întoarcă cu gândurile spre această istorie.

  — Uite că se face ziuă, spuse uitându-se la geam. Mâncăm ceva, Ilie? Mâncăm şi pe urmă pleci!

  Şi sări peste bărbat fără să-l atingă şi asemeni unei muieri tinere, al doilea picior nu-l sprijini în săritură pe cel care îl pusese doar cu vârful tălpii pe pământ. Şi se duse în tindă şi aprinse focul, în timp ce Moromete, ca totdeauna dimineaţa, şi pe nemâncate, se căută în flanelă