mirele şi mireasa ar fi fost încă acolo. Cântecul viorilor se pierdea în liniştea câmpiei pe care o unduiau valurile de spice. Drumurile erau pline de iarbă, iar porumbul era atât de verde, încât se făcea parcă întuneric pe unde creştea.

  — Şi a cui zici că eşti tu, creştină? zise flăcăul.

  — A mamei care m-a făcut, păgânule, răspunse fata.

  Focul de coceni ardea pe mirişte cu flăcări a căror culoare se schimba neîncetat, din galbenă se făcea violetă, din violetă, albastră, din albastră bătea în verde, asemeni porumbului pe care cei doi îl jupuiau şi îl puneau alături pe jeratic să se coacă.

  — Mă duci la tine acasă s-o văd pe mama care te-a făcut?

  — Ei, nu zău?! Păi ce-ai să vorbeşti tu cu ea, când de dimineaţă şi până acum abia ai scos şi tu trei cuvinte?… O să râdă mama de tine… De unde l-ai mai scos?… Nu că mi-ar fi ruşine cum arăţi, o să creadă tocmai pe dos, că mi-ai sucit capul şi nu-mi dau seama ce fac… Dacă vii, nu mai pleci, siliştene!… A, ce frige porumbu ăsta… Eu îţi coc ţie aici cotolani şi tu nici nu te uiţi la ce-ţi dau… N-ai mâncat nimic de când ai venit aici peste mine, ia să te văd cum arăţi când mişti fălcile…

  — Sui-te în căruţă, zise flăcăul.

  Soarele coborâse spre asfinţit când rosti el aceste cuvinte. Fata se supuse şi se urcă dintr-o singură mişcare, ca o căpriţă, ţinându-se de loitră.

  — Mai e cineva pe câmp? o întrebă flăcăul.

  — Nu, n-a mai rămas nimeni, răspunse fata cu nelinişte, coborând.

  Era ca şi când ar fi fost părăsiţi în pustietatea câmpiei şi n-ar mai fi putut să se întoarcă acasă. Punea acum cu grijă picioarele pe fierul răscrucilor, să nu se încurce în rochia mare de voal şi în beteala care îi atârna strălucind pe spinare, până jos la poale. Flăcăul o coborî parcă jos cu privirea şi o aduse lângă el fără să facă nici o mişcare, apoi îi puse uşor mâna în piept şi o împinse încet, dar fără revenire, pe spate. Se urcă deodată peste ea şi o acoperi şi chipurile li se întâlniră ca într-o apă, unul privind, celălalt răsturnat, susţinându-i privirea şi recunoscându-se unul în altul uluiţi. El îi puse mâna pe frunte şi o apăsă ca şi când ar fi vrut să-i vadă mai bine ochii ei strălucitori; se apropie şi mai mult de faţa ei, stăpânit parcă de o ezitare: nu ştia cărui impuls să se supună, celui sălbatec, care îl făcuse să se repeadă asupra ei, sau celui blând, pe care îl trezeau în el ochii ei cerând ocrotire.

  — Nu te repezi, şopti ea, lasă-mă să-mi dau seama. Văd că te uiţi la mine, lasă-mă să mă uit şi eu, să înţeleg cu ce te-am zăpăcit şi eu pe tine, fiindcă nu e numai ce vreai tu acum… Ei, ce este?… Sunt aproape de sufletul tău? Eşti un flăcău singur pe lume?… De ce nu-mi răspunzi? Nu eşti? La ce te gândeşti? La mine? Sunt prima fată cu care te porţi aşa? Prima care ţi-a luat glasul sau aşa o fi felul tău?

  Ezitarea lui, ascultând-o, crescu, şi atunci o bucurie fără margini înflori pe chipul fetei. Ea îl apucă de gât şi începu să-l sărute. Surprins, flăcăul se feri şi scăpă de braţele care i se încolăciseră pe după grumaz, dar ea îşi ridică gâtul cu o vioiciune de animal parcă în luptă cu altul care ar fi vrut s-o omoare şi îl urmări acum fără nici o teamă de puterea şi ameninţarea lui.

  — Te simt, te-am ghicit, şopti ea apoi retrăgându-se, tu nu ştii, sau vrei şi tu să afli, şi de aia te gândeşti… eşti singur, cu toate că ai surori şi alte rude… şi vecini… Eu sunt cu tine şi noi doi… pe lume… o să facem copiii noştri… M-ai văzut, eşti al meu, te-ai uitat la mine şi m-ai văzut…

  Fata gâfâia. Închise ochii şi îşi duse mâinile goale sub ceafă. Bluza mică şi prea săracă pentru trupul ei voinic se ridică şi îi descoperi pântecul. Flăcăul se dăduse de mult jos de pe ea. Când şoaptele ei se opriră o luă din nou în braţe, de astă dată mai blând, pe chip cu o expresie de beţie mai mare. Ea îl înlănţui după mijloc şi se mişcă sub el cu o ştiinţă pe care o dobândise doar cu gândul: era stângace, trupul ei tremura dar parcă ştia ce-o să urmeze.

  Totuşi nu, fiindcă ea scoase un ţipăt pe care numai spaima de a nu fi auzită o făcu să şi-l înăbuşe în chiar secunda când îi ieşise din gât. În clipa următoare o strigă pe maică-sa, mamă, mamă, ca şi când ar fi vrut s-o încredinţeze pe cea care o născuse că ea tot fetiţă a rămas, cu toate că strângea în braţe un flăcău care o şi scosese pentru totdeauna, printr-un ţipăt, din rândul fetelor şi o vârâse în cel al muierilor.

  În acest timp, din depărtarea în care se topise, cântecul viorilor revenea o dată cu tot alaiul, clinchetul clopoţeilor de la gâtul cailor şi chiotele subţiri ale femeilor. Cei patru flăcăi apărură la capătul lanului de grâu şi cel cu bradul întoarse calul şi îl struni făcându-l să joace pe loc. Aşteptau. Se făcu tăcere.

  — Cum, zise fata, şi ce facem cu căruţa şi cu caii noştri? Da’ mama nu ştie nimic… Dacă află tata îmi rupe picioarele… Şi chicotea ca şi când acest lucru ar fi înveselit-o pentru ceva pe care numai ea îl ştia.

  Nu mai era fată mare, cu toate că ea încă se simţea. Dar una e ce simţi tu şi alta e ce eşti. Acest gând, această iluzie, o făcea veselă: nu e rău să fii muiere şi să te simţi fată. Păcăleşti pe cineva, face