— A, păi nu ţi-am spus?!

  Şi se aşeză pe un scăunel cât o şchioapă, foarte aproape de pragul unde stătea Moromete.

  — Da’ tu, zise ea, un vin nu beai?

  Moromete ridică din umăr mâhnit ca şi când s-ar fi ivit din vina ei o neînţelegere care îl întrista…

  — Ţi-am spus eu că nu?!

  Ea se duse undeva în odaie şi se întoarse de-acolo cu o damigeana mică împletită în nuiele şi astupată cu un cocean…

  … Moromete se uită iar afară, şi cu paharul în mână rămase atent, aşteptând. Într-adevăr, se auziră paşi în curte, paşi uşori ca de pisică, aşa cum îi fac fetele desculţe care vin de la poartă şi se apropie de prispa casei. Se auzi urcatul pe prispă, o săritură elastică, fără zgomot, doar fâsâitul fustei turbură liniştea zilei de vară. În prag, cu lumina mare a bătăturii în spate şi cu faţa sub umbra tindei, apăru Rădiţa.

  — Ce e cu tine, unde fuseşi? zise Fica. Flăcăul ăsta te-aşteaptă aici de-aseară, şi tu umbli pe drum fără nici un rost.

  Rădita nu zise nimic, dar părea veselă. Trecu spre odaia cealaltă luându-şi de pe cap barişul ca să şi-l pună mai bine, în timp ce i se văzu părul castaniu şi cozile împletite care îi atârnau pe spinare. Lăsă uşa deschisă şi se întoarse. Era subţirică şi înaltă şi pulpele picioarelor ei erau mari şi arse de soare.

  — Unde te duci de te găteşti aşa? zise Fica.

  Nu arăta însă deloc gătită, dar barişul ei frumos era de sărbătoare.

  — Trebuie să mă duc, zise Rădita, cu un astfel de glas că se făcu deodată linişte.

  Cu toate că nimic n-o turburase mai înainte, liniştea parcă crescu în aer. Fata se aşeză şi ea pe un scăunel şi puse mâna pe-un pahar. Fica îi turnă şi ea gustă din vin strâmbându-se. Pe chipul ei apăru, în timp ce lăsa paharul gol, o expresie senină de deznădejde. Ea surâse şi rosti: „Vine moartea prin grădină.

  C-un pahar şi c-o lumină.”

  Moromete se uită afară. Se supără:

  — Dă-i, Ilinco, şi lui Niculae asta nişte flori, să-şi facă coroană, nu vezi cum plânge? Ce eşti aşa cărpănoasă?… Mă, ăsta, ia ici cureaua mea şi încinge-te cu ea peste cămaşa aia, că parcă eşti dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă…, Ia şi pălăria mea!… Na!… Te duci şi tu degeaba la serbare, să auzi cum o să te lase repetent.

  Catrina o luă spre poartă. Peste sat sunau rar şi stăruitor clopotele, chemând lumea la biserică. Niculae se spălă pe labele picioarelor lui mari, prăjite la soare şi zgâriate de ţepile miriştilor.

  — Fico, dă-mi un cuţit, zise Rădiţa în tindă.

  — Da’ ce-ţi trebuie?

  Rădita nu răspunse, o văzură însă cum asculta cu privirea mare şi cu urechea întoarsă uşor spre afară. Din depărtare, din naltul cerului, veneau până aici în umbra răcoroasă a tindei, abia atingând auzul, strigăte rare de gâşte, puse pe călătorie îndelungată. Strigătele lor însă nu erau ţipete, ci semne sigure şi liniştite de recunoaştere, să se audă doar între ele, să nu li se destrame şirul, să anunţe pe cocorul bătrân şi ştiutor care le conducea (căci ăştia erau cocorii) că totul e bine în urmă şi să nu se abată din înaintarea lui înceată şi sigură.

  Ieşiră cu toţii pe prispă şi se uitară în zare. Într-adevăr, se apropiau plutind, alunecând în formă de săgeată cu deschiderea largă, croncănind rar, nu toţi odată, ci în aşa fel încât cântecul lor să fie neîntrerupt. Rădita se dădu jos de pe prispă şi în mijlocul bătăturii înfipse cuţitul în pământ, îşi ridică apoi privirea spre cocori, în timp ce cu degetul cel mare al piciorului drept începu să scurme stăruitor ţărâna chiar alături de lama cuţitului. Păsările se apropiară, dar când ajunseră în dreptul bătăturii, bătrânul cocor scoase deodată un ţipăt pătrunzător de spaimă şi zborul începu să i se clatine. În clipele următoare el se întoarse pe cer şi începu să se învârtească în cerc împreună cu tot cârdul deasupra capului fetei. Ea nu-şi luă în acest timp ochii de pe cer, urmărindu-i cu o privire neclintită şi limpede, şi degetul ei nu înceta să scurme pământul alături de cuţit. Scoţând un nou ţipăt, de-astă dată parcă de jale, bătrânul cocor rupse deodată cercul în care se rotea şi făcu cale întoarsă împreună cu tot cârdul. Rădita îi urmări până nu se mai văzură, apoi smulse cuţitul din pământ şi se întoarse chicotind spre soră-sa. La flăcăul din prag nu se uita.

  — Mă mărit, zise ea. O să fiu fericită cu Mutu ăsta, cu toate că nu se ştie cât. Ar fi trebuit să-mi cadă jos la picioare cocorul meu, dacă ar fi fost să mor de bătrâneţe. Ei şi? Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lumea asta! De ce mi-ar păsa când o să plec?

  — Atunci să mergem, zise Moromete.

  Înainte o luară patru flăcăi călări, cu pălării cu pene de păun înfipte în pamblică. Unul ţinea în mână un brad cu un măr înfipt în vârf. Calul lui, cu coama înfoiată, cu gâtul îndoit, cu dinţii rânjiţi sub zăbală, ţâşnea din când în când în frunte. Asta era Benogu, murise în războiul care venise, acum uite-l că a înviat şi a venit să fie cavaler la nunta prietenului său. Căruţele pline cu rubedenii alergau în urma celei care venea după cai, cu mirele şi mireasa printre lanurile de grâu dat în pârgă. Pe la jumătatea drumului, între Râca şi Siliştea, Moromete opri căruţa.

  — Dă-te jos, îi spuse el fetei.

  Mireasa se supuse, căutând să calce cu grijă cu pantofii ei noi, să nu-şi rupă picioarele. O luară pe un drum de plan care se pierdea în depărtare în timp ce alaiul îşi continuă drumul ca şi când