venea şi mă lua la bătaie, sau invers, ca să poată să mă bată se ducea mai întâi să se îmbete. Mai rău era că pe urmă, când ai început să te schimbi, când ai început să vorbeşti, mi-am dat seama că te-am ghicit eu bine, ca şi soră-mea, săraca. Tu nu vorbeai la început din pricină că ereai prea tânăr, dar ochii tăi se uitau şi vedeau lumea. N-aveai glas, dar te gândeai! Şi când ai început să ai, au văzut şi alţii ce văzusem eu, un copil.

  — Te apucaşi să-mi spui pe drum că eu am omorât-o pe Rădiţa, zise Moromete pe deplin senin şi neturburat. Adică cum? Eu ştiu că a fost ceva cu moartea ei, dar n-am putut să-mi dau seama ce, n-am avut cum, ştiu că n-a suferit de ceva anume. Ţi-nchipui că eu cu mâna mea nu i-am făcut nimic. N-o să te apuci să subţii un astfel de lucru.

  — Ba i-ai făcut, răspunse femeia după ce lăsă să se scurgă între ei minute lungi de linişte. I-ai făcut, Ilie, repetă, dar fără reproş şi chiar fără prea mare interes.

  S-ar fi zis că nu-i stătea prea mult pe inimă nici soarta pe care a avut-o atunci sora ei.

  — Nu pot să te învinuiesc, Ilie. Oamenii nu prea ţin la viaţă, o pierd din te miri ce! Soră-mea a murit, fiindcă n-a avut răbdare să iasă din lehuzie, cu toate că nu mai erea o fetiţă care să nu ştie ce trebuie şi ce nu trebuie să facă o muiere care naşte, câtă vreme trebuie ea să se ferească. Tu nu ştiai nimic, dar ea ştia, că mama era acolo şi i-a spus. „Bine fă, Rădiţo, am întrebat-o, tu eşti nebună?” „Ce să fac, Fico, mi-a spus, mi-era dor de el, mi se părea că nu mai am nimic, că şi cu Paraschiv şi cu Nilă tot aşa a fost şi n-am păţit nimic.” „Acum o să mori”, zic. „Ei şi? zice. Am făcut trei copii, am trăit, nu-mi pasă. Mare bucurie nu mai m-aşteaptă, am văzut eu… copiii, să-i ştergi la cur, să le dai să mănânce, nici noaptea nu te lasă… Bărbatul… „ „Ei, zic, ce e cu bărbatul?” N-a zis nimic. Se vedea că gândul la bărbat o făcea să-i pară rău. S-a întors cu spatele la noi, şi zice: „Fico, dă-mi un cui”. „Un cui? Ce-ţi trebuie?” „Îmi trebuie mie!” M-am uitat la mama, la soră-ta Guica, nici ele nu înţelegeau. M-am urcat pe scara de la pod, am căutat pe poliţă şi i-am adus un cui. M-am uitat să văd ce vrea să facă cu el. Nimic, îl ţinea în mână. în timpu ăsta sângele picura din ea în oala de sub pat… Pe urmă ai venit tu cu sanitarul. Ce să priceapă un sanitar! Când am întors-o nu mai avea viaţă în ea. Sanitarul zice: „Ia uite, are un cui înroşit în mână.” Şi când ne uităm, alături de căpătâi, trei măsele cu şipcile mari însângerate. Şi le scosese singură din gură cu cuiul.

  Moromete se uită brusc afară, ca şi când ar fi vrut ca această cumplită dezvăluire a suferinţelor primei lui femei să nu mai fie auzită şi de altcineva.

  — A zis şi ea aşa ca un gând care-i venise, spuse el în cele din urmă. Ca să moară liniştită. De la început i-a fost rău, după ce l-a făcut pe Achim. Era cam nebună soră-ta, de s-a apucat ea să-ţi spună un lucru ca ăsta.

  — Nu erea adevărat?

  — Cum o să fie? Şi ce-a apucat-o cu dinţii? Ea nu mi-a spus niciodată că o dor! Auzi, să-şi bage cuiul în gură!

  — Uite-aşa de mari erau măselele, cu câte trei şipci, repetă Fica. Niciuna nu era stricată. S-a mirat şi sanitarul. N-am mai văzut una ca asta, zice. Mai ţi-aduci aminte? Pe urmă, repede, te-ai însurat…

  — Ce puteam să fac? Cine să fi avut grijă de cei trei care ereau mici? Am vrut eu să mai aştept, reluă Moromete parcă vesel, dar şi puţin batjocoritor la adresa femeii, a gândului ei spus adineauri, din care se putea înţelege că ar fi trebuit s-o aştepte pe ea, pe Fica, să se facă mare. Până într-o zi când m-am dus pe la Turnu, după nişte peşte. Mai erea, dar nu mult, până a început primul război. La întoarcere (îi lăsasem în grija soră-mii Guica) îl găsesc pe ăl mic, pe Achim, în copaie, venise de i se urcase caca pe spinare, de jos până la gât, tocmai pe după ceafă, aşa avusese grijă soră-mea Guica de ei! Pe urmă avea pretenţia că de ce am adus-o pe Catrina în casă, care erea şi a mă-sii, adică a feciorilor, de, a nepoţilor. Adică să fi stat eu aşa, ea să se fi măritat, să-şi fi adus bărbatu acolo cu mine, şi uite-aşa! Gândurile astea de femeie smintită le-a băgat pe urmă şi în capul lui Paraschiv, al lui bietu Nilă şi al lui Achim, când s-au făcut mari, iar ei n-au avut mai multă minte decât ea şi au crezut-o! Iar asta, Catrina, nici ea n-a avut mai multă şi toată viaţa i-a fost frică de ei, să nu mor eu şi să n-o arunce ei pe drumuri! Că, adică dacă nu-i trec casa pe numele ei! Mânca-o-ar pământul de casă!

  Între timp muierea începuse să strângă masa. Nu s-ar fi putut spune că ascultase cu interes tot ceea ce spusese Moromete. După ce el tăcu nu-i mai dădu nici un semn, nici da, nici ba.

  — Hai, Ilie, să ne culcăm, zise ea în tăcerea care se lăsase în tindă.

  Şi de astă dată vocea ei însemna: lucrurile astea, dacă le răscoleşti, nu le mai termini până dimineaţa. Tot mai bine e să dormi şi, când răsare soarele, să te scoli odihnit şi cu gândurile proaspete.

  — Tu, zise Moromete, eşti chiar singură? Unde e băiatul