Copaci îndepărtaţi le ieşeau înainte şi pe nesimţite rămâneau în urmă şi se topeau în aburul plin de culori al asfinţitului. Din când în când, caii sforăiau cu putere, ca şi când n-ar fi ştiut în acele clipe că sunt adevăraţii stăpâni ai pământului.

  În curând intrară în sat, a cărui viaţă în amurg îi învie pe cei doi şi le aduse aminte că li se întâmpla ceva neobişnuit: ea, Fica, mamă a doi copii însuraţi, aducea cu sine acasă pe înserate un bărbat din alt sat. Cine era? O muiere fu atât de năucită de curiozitate încât se apropie de căruţă, puse mâna pe leucă şi se uită:

  — Cine e, fă, omu ăsta? zise.

  — Cumnatu-meu, fă, nu te mai chiorî aşa şi du-te şi-ţi vezi de treabă, se răsti în şoaptă Fica.

  Moromete se înveseli.

  — Cine era neroada aia? zise el după ce muierea rămase în urmă.

  — Nu e chiar aşa de neroadă, îi răspunse Fica.

  — Aşa e, conveni Moromete. Să stai şi să te gândeşti.

  În curte femeia trase căruţa la prispă şi Moromete se dădu jos ca un om la casa lui, coborî şuşleţul de la spate şi apucă de un sac pe care îl aduse ridicându-l pe grumaz la marginea blănii. Îl luă în spinare şi îl puse pe prispă. Muierea intră în tindă şi aprinse lampa. După ce termină cu sacii, Moromete trase căruţa sub şopron şi deshămă caii, pe care îi băgă în grajd şi îi legă la iesle.

  — Tu ai ceva să dai să mănânce la caii ăştia? i se auzi glasul în amurg.

  — Deasupra e nişte nutreţ, se auzi şi glasul ei, însoţit de crăonitul unei găini şi de zarva orătăniilor speriate.

  Muierea prinse una, pe care i-o dădu lui Moromete s-o taie. Se duse apoi cu ea în tindă s-o opărească. Mişcările, la oamenii bătrâni, sunt încurcate şi întortocheate ca şi când ar avea la îndemână un timp nesfârşit ca să le ducă la capăt. Ei scot din fire pe cei tineri, care caută să scape repede de ele, fiindcă ei cred că viaţa cea adevărată se află dincolo de lucruri şi de treburi. Nici nu-şi dădu seama Moromete când se pomeni cu mămăliga fierbinte pe masă şi cu pasărea friptă în strachină. Abia de se aşezase pe prag şi-şi jupuise jurnalul pe care îl purta în flanelă să-şi facă o ţigară, şi abia avusese timp să-şi fumeze ţigara aceea. El nu ştia că minute lungi treceau până îşi amintea el c-o ţine în mână şi că femeia se uita din când în când la el şi îl vedea pierdut, dus pe gânduri. Nu-l turbură, dar focul sub mâinile ei dibace ardea necontenit şi grăsimea de pasăre sfârâia neîncetat în jarul cocenilor vechi de porumb.

  — Hai, Ilie, să mâncăm! zise ea deodată, şi Moromete tresări.

  — Hai, să facem şi treaba asta, că pe celelalte le isprăvirăm, conveni şi Moromete, şi când văzu ce era pe masă deschise ochii mari: Tu vorbeşti serios?!

  Muierea luă masa rotundă în braţe şi o dădu aproape de genunchii lui.

  — Bei, Ilie, şi o ceaşcă de ţuică?

  — Mă, Fico, păi tu nu ştii?

  — Ce?!

  Moromete spuse cu regret:

  — Mie nu-mi place băutura.

  — Ei zău?!

  — Nu-mi place băutura, ca pisicii untura, zise Moromete.

  — Acuma tu glumeşti, dar pe vremea aia chiar că nu-ţi plăcea, zise Fica. Toţi ne miram. Om la nunta lui să nu pună el băutură pe limbă.

  — Aşa un strop tot am băut eu! zise Moromete.

  — Atât, zise muierea, şi continuă: Să trăiască ginerele, să trăiască mireasa, să le dea Dumnezeu copii, să trăiască socrii şi să le dea Dumnezeu sănătate! Pe urmă să trăiască nunii mart, fraţii, surorile, verii! Nimic, el tot cu ceaşca aia în mână stătea. „Da’ bea odată ceaşca aia, s-a înfuriat mama, bărbat eşti tu sau ce eşti?” Şi atunci ai băut-o şi te-ai strâmbat, ţii minte ce-ai spus? „Ce obicei or mai fi având şi oamenii să bea porcărie de-asta!” „Ei, taci, au strigat toţi, a vorbit popa-n biserică. Nu vrei să ne spovedeşti, părinţele?” Mi-a plăcut de tine, Ilie, de-atunci, zise deodată femeia cu un glas care era atât de înfiorat încât în clipa aceea semăna cu al unei fete îmbătate de dragoste, uite, îţi spun, aşa de mult, că dacă n-aş fi fost aşa mică în anul ăla când muri soră-mea, nu m-aş fi uitat că eu aş fi fost fată mare şi tu cu trei copii, care mi-ar fi fost nepoţi! Ţi-aş fi trimis argint viu, să-ţi ia minţile, şi să te însori cu mine!

  Moromete ascultă parcă la pândă această declaraţie ca şi cum o aşteptase, şi acum vedea, tăcând, că fusese bine făcută, apoi se miră:

  — Da’ câţi ani aveai tu atunci?! şi avu o astfel de intonaţie în glas încât ai fi crezut că muierea nu spunea adevărul.

  Ea nu răspunse, îşi umplu iar o ceaşcă şi rupse apoi din puiul rumenit din strachină. Rupse doar o aripă. După ce o mâncă nu se mai atinse nici de băutură, nici de carne.

  — Dragostea face pe om mai deştept, şopti ea întru târziu. Nu zic că din pricina ta n-am ţinut la bărbatu-meu după ce m-am măritat şi eu şi-am făcut copii. Ţineam la el, avea inimă mare şi nici prost nu erea. Dar când mă gândeam la tine, parcă mi se făcea ziuă în cap. Te vedeam o dată, de două ori pe an şi-mi ajungea, şi cu toate că niciodată nimeni n-a ştiut ce simt eu, bărbatu-meu a ştiut, dar murea să afle cine e. Fiindcă vedea. Şi atunci, ca prostul, cum fac toţi când se îmbată,