— Era acasă? o întrebă Moromete.

  — În pat, zise muierea. Venisem de la cimitir şi pusesem cuşniţa cu colaci de grindă. Mi-e foame, zice, şi îl văd că se ridică şi întinde mâna sus să ia cuşniţa. A! a făcut, şi gata!

  Urmă o tăcere. Căruţa ieşise de mult din sat şi caii, simţind parcă roşul asfinţitului în spate, începuseră să bată grăbiţi drumul cu copitele. Moromete avea aerul că merge şi el acasă, cu toate că satul lui era în urmă, nu înainte. Stătea mereu cu fruntea puţin aplecată şi nici acum nu întorcea privirea să se uite măcar o dată la muiere, deşi din spusele lor se înţelegea că n-o mai văzuse de multă vreme.

  — Că s-ar putea ca muierea asta a mea să-mi facă şi să-mi dreagă, admit, murmură întru târziu, ca pentru sine. Dar că pe soră-ta Rada aş fi omorât-o eu, pe asta de unde ai mai scos-o?

  — Ai omorât-o după ce l-a făcut pe Achim, zise femeia. Mi-a povestit pe patul morţii.

  — Ţi-a povestit?

  — Da, mi-a povestit.

  — Hm!

  — Mi-a povestit şi altele, nu numai asta!

  — Ei, ce vorbeşti?!

  — Săraca, n-am să uit până oi muri cum s-a întors ea acasă şi a venit la mine să-mi povestească cum ai dat tu peste ea în plină zi pe mirişte, la capătul locului tău din Pământuri. Uite, pe-acolo! zise muierea arătând cu biciul spre stânga, în depărtare. Era un stejar pe-acolo, a îmbătrânit şi s-a uscat. Ştii cum te-a poreclit ea atunci, nu ţi-am spus nici până acum?

  Moromete nu răspunse şi câtva timp muierea nu turbură nici ea tăcerea câmpiei pe care păcănitul roţilor şi loviturile copitelor o făcea parcă să sporească şi mai mult. Moromete înălţă în sfârşit un umăr. Hm! În acest ceas al vieţii sale trebuia să afle despre sine lucruri pe care nu avusese timp să le afle atâta amar de vreme! Şaizeci şi ceva de ani nu sunt o glumă, ei, uite că tinereţea sa tot mai era aproape în mintea cuiva ca şi când ar fi fost ieri.

  — Lumea care m-ar auzi şi te cunoaşte nu m-ar crede, spuse femeia mirându-se parcă pentru întâia oară de ciudăţenia faptului. Te-a poreclit Mutul. Nu vorbeai neam! Pe urmă, când v-aţi luat şi te-am cunoscut şi eu, am văzut că aşa erea. Te uitai la mine, te uitai la ea, te uitai la tata, la orice te uitai nu ziceai nimic. N-aveai darul vorbirii! Da’ ce mustaţă frumoasă aveai şi ce subţirel arătai! Nici acuma nu eşti gras, dar ţi s-au adâncit ochii. Era nebună săraca după tine, din prima zi am văzut-o că-şi pierde minţile. Fiindcă trebuie să ştii şi tu că după ce ai venit pe la noi şi te-a văzut mama, când am rămas numai noi, i-a spus Rădiţii: „Fugi, fă, de-aici, cum o să te ia ăsta pe tine? Ăsta e un om serios, ce i-o fi venit să se uite la o urâtă şi la o melă ca tine? Că de stricat nici măcar o vorbă văz că nu strică pe tine!” Rădiţa a început să rază: „Ei, o să vedeţi că mă ia, aşa urâtă cum credeţi voi că sunt! Şi dacă e mut şi nu vorbeşte, ştiu eu de ce e!” Eu am îngheţat, se smintise Rădiţa, ştiam ce înseamnă vorbele astea ale ei şi mi-erea frică să nu înţeleagă toată lumea ce-a vrut să spună. Dar mama s-a strâmbat doar aşa şi a dat din umeri: „Se poate! a zis. Găseşte şi-o găină chioară un bob!” Eşti vinovat! Nu trebuia să te uiţi la ea! Dacă nu te uitai, ar fi găsit şi ea acolo un creştin de la Dumnezeu şi poate ar fi trăit şi acum!

  — De ce să nu mă fi uitat! zise Moromete cu o voce înăbuşită şi de astă dată întoarse capul şi privirea lui se încrucişa plină de nedumerire cu aceea sigură a muierii.

  Şi-o retrase însă în clipele următoare.

  — Nu înţeleg nici azi, zise muierea. Tocmai asta e că nu te-ai uitat la ea, iar ea ştia şi râdea. „Nu se uită la mine, îmi zicea, dar nu-şi ia ochii de pe mine.” Adică vrea să spună că te uiţi la ea fără s-o vezi, n-o vezi că e urâtă şi prăpădită, dar te uiţi tare, n-o slăbeşti din ochi… „Ei, de ce?” o întrebam. Nici ea nu ştia să spună, dar ştia de ce. Trei copii i-ai făcut pe urmă, unul după altul, ca un berbec care nu alege oaia frumoasă.

  — Cât era ea plină de viaţă în ea, zise Moromete, aşa de nepricepuţi şi de seci la minte i-au ieşit copiii. De unde rezultă că speranţele pe care le pui în copii mai bine să nu le pui deloc, că e mai bine.

  — Ţi-e gândul tot la ei, zise muierea. Degeaba zici că nu eşti ăla care nu mai poate de inimă rea.

  Nu era dezamăgire, dar nici compătimire în glasul muierii. Umerii lui Moromete rămaseră nemişcaţi. Da, parcă spunea el. Aşa era. Ce putea să facă? Ni se pare că putem să nu ne gândim. De fapt e mult mai rău: nu ne gândim, dar suferim. Ni se apleacă umerii fără să ştim de ce. Şi abia din când în când ne dăm seama.

  Tăcerea care se aşternu între ei deveni parcă nemişcare, ca şi când totul s-ar fi oprit, şi gânduri şi sentimente. Numai caii, cu muşchiulatura lor vie, umpleau aerul mişcându-şi ritmic coamele în timp ce cu copitele călcau pământul făcând parcă să trăiască şi căruţa cu ei, ale cărei roţi stăteau de vorbă cu împrejurimile; loturile de porumb pe lângă care treceau, miriştile goale, răzoarele lor bogate cu ierburi erau încremenite ca în