căruţei şi aştepta ca el să audă cu întârziere că numele lui fusese rostit de cineva şi nu într-un mod obişnuit, ci aşa cum fac cei care au dreptul, după ce au ţinut la tine o viaţă, să te cheme fără teamă de nimeni…

  Era sora mai mică a primei lui soţii, una Fica, femeie încă tânără, despre care numai Ilinca ştia de mulţi ani că, deşi măritată şi mamă a doi copii, gândul ei fusese totdeauna la Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se schimbau (ce mai face, Ilinco, tac-tău?), când fata se ducea pe la Râca parcă anume, dintr-o curiozitate precoce, acoperită de inocenţa vârstei, ca să afle dacă mătuşa ei continuă să ţină la tatăl ei, în ciuda trecerii anilor… Ţinea, şi mai ales în ultima vreme, după ce îi murise bărbatul. Nu avea încă cincizeci de ani şi văzută de departe putea fi luată drept fată, subţire cum era şi cu pasul viu şi uşor…

  — Ce e cu tine pe-aici cu căruţa? zise Moromete ridicând pe neaşteptate fruntea.

  Glasul ei îi sunase în urechi cu întârziere. Se abătu din drum, coborî şanţul şi se apropie de căruţă; puse piciorul pe vătraiul loitrei şi se urcă sus lângă muiere.

  — Asta e o treabă pentru tine?! zise el.

  — De ce, Ilie?

  Moromete începu să clatine din cap; nu se făcea! Sunt lucruri care au rostul lor şi ce rost e ăsta să…

  — Credeam că ai murit şi tu, nu numai bărbatu-tău! zise el ferindu-se. Mă, ziceam, aia o fi murit şi ea pe-acolo prin Râca ei, de n-a mai dat nici un semn că mai e pe lumea asta!

  — Aha! făcu muierea. Şi m-ai îngropat şi pe mine alături de el şi ţi-ai văzut de treabă. Parcă mai cunoşti tu pe cineva de când ţi-au fugit feciorii? Las’ că nici când eram pe-aici nu prea te gândeai tu la mine, dar o dată, de Crăciun şi de Paşti, tot ne mai vedeam noi.

  În acest timp Moromete nu-i aruncase muierii nici o privire. Dar se uita ea la el.

  — N-ai îmbătrânit neam, spuse ea mai departe, ai ceafă dreaptă. Ştiu că ai trecut de şaizeci, dar nu ştiu cu cât.

  — Nu cu mult, răspunse Moromete cu încântare, parcă minunându-se că, iată, trăieşti mult, veri după veri şi ierni după ierni, şi când te uiţi în urmă vezi că n-ai decât şaizeci şi ceva de ani. Orice-ai zice, nimeni nu te împiedică să te gândeşti că mai poţi trăi optzeci.

  — Am auzit că tu şi Catrina vă aveţi ca la douăzeci de ani, ea a vrut să se lase, tu ai alergat cu parul în mână după ea pe după casă… Căci te-ai prefăcut bolnav, aşa e?

  — Aşa e! întări Moromete subţirel.

  — Ei, ce-ţi pasă! Fi-tu Niculae e bine, Ilinca am auzit că o să se mărite şi ea! Numai Paraschiv, săracul, e bolnav. De ce nu-i dai şi lui nişte bani, să-şi ia doctorii?

  — I-am dat, Fico, crezi că am aşteptat să vii tu la moară în Siliştea şi să ne întâlnim noi ca să-mi dai tu ideea? Da’ mi-a spus muierea aia a lui că nu se îngrijeşte. După ce i-am dus eu banii, că am strâns şi eu de la ce mi-a dat Niculae, primul drum pe care l-a făcut după ce-am plecat eu a fost la cârciumă! „Nu se mai stăpâneşte, tată, mi-a spus creştina aia cu care trăieşte, n-am ce să-i fac, bea şi fumează şi hârjâie pe urmă din gât de mă şi sperie.” Da’ el zice: „Lasă, fă, că nu mor eu, v-arăt eu vouă la toţi ‘vă muma în… „ Care or fi ăia toţi şi ce vrea el să le arate, numai el ştie! Care-or fi?

  Muierea însă nu-l urmărise chiar cu toată atenţia, şi s-ar fi zis că nu prea îi păsa ei de soarta lui Paraschiv.

  — Arăţi bine, dar nu eşti vesel! zise ea. De ce? Crezi că mai ai tinereţea în faţă să te zbaţi din pricina unuia sau altuia? Care cum şi-a aşternut, aşa să doarmă!

  — Crezi că nu mai pot eu de inimă rea, Fico? Zic şi eu că mă întrebaşi, răspunse Moromete într-adevăr senin.

  — Ăsta e norocul tău, zise muierea. Ai minte de om tânăr, altfel ai fi murit de mult, după câte te ştiu eu.

  — De ce zici tu asta?!

  — Aşa!

  Avea în ea ceva ocrotitor această femeie. După dinţii întregi care i se vedeau când vorbea, nu părea să fi trecut de mult de patruzeci şi cinci de ani, iar de departe arăta şi mai puţin, fiindcă statura ei semăna cu a unei fete. Era îmbrăcată toată în negru, aşa cum au obiceiul unele muieri când ies din satul lor şi se duc în alt sat, când pun pe ele ce au mai bun, chiar dacă au de făcut o treabă.

  — Aşa ai fost tu bun şi nu ţi-ai ridicat, de când te ştiu eu, ochii la o muiere. Ai avut două, pe soră-mea, săraca, pe care ai omorât-o, şi pe Catrina, care o să te omoare ea pe tine, cu zile, dacă n-o goneşti de-acasă, sau dacă nu fugi tu. Ia să te fi uitat, şi ai fi văzut că n-ar fi îndrăznit să te lase singur şi bolnav în pat şi să-i scapere ochii ăia veninoşi de bucurie că ai să mori. E nebună, să ştii de la mine, să-ţi aduci aminte!

  — Eu zic că n-o să mă lase Dumnezeu să mă canunesc când n-oi mai putea, zise Moromete.

  — De ce să nu te lase? Parcă Dumnezeu are milă de ăl bun şi îl pedepseşte pe ăl rău? zise muierea.

  — Da’ cum crezi tu că e?!

  — Uneori e şi după păcate, dar alteori nu e! zise muierea. Al meu,