— Da’cum?! exclamă Moromete.

  — Vreai să-ţi spun drept? exclamă şi Isosică cu un glas atins parcă de o boare de tristeţe. Aşa e, aşa trebuie făcut şi faptul că Vasile n-are de gând să ţină seama de oameni ca dumneata şi recurge la ameninţările care ţi s-au transmis şi pot să spun că vor fi puse în practică, dacă vă mai adunaţi, mă îndreptăţeşte să nu părăsesc terenul. Fiindcă aşa aveam de gând: cât o fi! îmi ziceam, şi pe urmă mă întorc la treburile mele, ca orice om, dar două dificultăţi se ridică la orizont: una, Vasile e foarte deştept, va face acum în comună o gospodărie colectivă, a şi pus pe picioare un comitet de iniţiativă şi cu meritul ăsta o să fie imposibil să-l clinteşti de pe poziţia lui. Al doilea: care să fie omul capabil să-l înfrunte?

  — Pe cine are de partea lui? întrebă Moromete cu un glas de parcă ar fi spus: n-are pe nimeni!

  — O să-şi adune destui. Se găsesc! Găseşti orice! îşi aminti Isosică de acest adevăr rostit odată de Aristide.

  — Domnule, lumea asta la care el le ia bucatele din pod, e cu el? îl întrebă Moromete parcă stupefiat de faptul că Isosică tot nu înţelegea.

  Se lăsă iar o tăcere.

  — Vrei să spui că există cineva în sat care să facă acelaşi lucru şi totuşi lumea să fie cu el?! zise în sfârşit Isosică uluit parcă şi el că ăsta ar putea să fie gândul lui Moromete.

  — Da’ ce credeai că vreau să spun?! râse parcă Moromete.

  — Adică? Fii mai clar. Te gândeşti la un om anume?

  — Se înţelege de la sine.

  — Ei, cine e?

  — O să ţi-l spun eu. Nu sunt sigur… Adică nu că nu sunt sigur. Nu ştiu. N-am mai stat de mult de vorbă cu el. După ce stau cu el de vorbă o să-ţi spun şi cine e…

  — Mă faci curios, pe cuvântul meu! zise Isosică. Spune-mi-l şi mie! Asta ar fi chiar prea de tot să existe un astfel de om şi eu să nu mă fi gândit la el.

  Moromete, drept răspuns, se ridică. Celălalt ieşi pe după biroul său şi îl însoţi până ce ieşiră din curtea morii, care era de obicei plină de căruţe, de vite şi de oameni. Se auzea de departe zgomotul valţurilor, iar de alături cel al motorului, care cânta ca un cuc prin coşul său înalt asemănător unui fluierici uriaş de copii, făcut din salcie. Parcă ar fi vrut să spună că iată ce vesel şi plăcut e la moară.

  — E membru de partid omul la care te gândeşti dumneata? zise Isosică.

  Se opriră în poartă, ca doi ţărani paşnici, tăifăsuind de-ale lor cu ţigările în gură. Moromete dădu din cap într-o parte ca şi când i-ar fi părut rău:

  — Nu mai ştiu dacă e, zise el, de-aia spusei să vorbesc întâi cu el… Da’ nu-ţi terminaşi vorba cu Vasile. Ce metode zici că vrea să folosească? Nu există decât o singură metodă, răspunse tot el: ordin general de intrarea tuturor în gospodărie şi cu asta socoteala ciobanului e achitată!

  — Asta ar fi prea simplu, zise Isosică.

  — De ce prea simplu?! exclamă Moromete uitându-se nedumerit drept în ochii lui Isosică. Dacă eu n-am nici-o pretenţie, declară el, ce te mai opreşte? Ce rost are să mă pui pe mine să-l muncesc eu, pământul, să vii pe urmă să-mi iai din el cât vrei tu şi pe urmă să mai mă pui să plătesc şi impozite şi cote de carne, de lână şi de lapte, chit că eu nu mai am nici vaci nici oi! Întrucât mă priveşte, eu sunt pentru! În tot cazul nu sunt contra, se corectă el. Dacă tineretu ăsta nu mai vrea să muncească pământul, cum o să mai vreau eu, care sunt om în etate şi copiii mei toţi s-au dus care încotro! Mi-a mai rămas o fată. O să se mărite şi ea cu un băiat care are leafă şi ce să mai fac eu cu atâtea pogoane de pământ?… Spune şi tu, Isosică!

  Isosică însă nu-i răspunse nimic, se vedea că nici nu se gândeşte, aşa cum nu ne gândim când înţelegem clar că în spusele cuiva se exprimă ceva exact pe dos decât ceea ce se afirmă.

  — E pământul meu, nu? întrebă Moromete. Şi continuă presupunând că nu poate fi contrazis: Plăteşte-mi-l, dă-mi bani pe cât costă, fiindcă şi eu l-am plătit cu munca mea şi pe urmă n-ai decât să-l iai şi să treci peste el cu tractoarele. Şi cine nu vrea să-l vândă, să-l muncească în colectiv. Simplu ca bună-ziua.

  Era adevărat, atunci ce mai vroia Moromete? Isosică se uită la el cu un surâs care îi deschidea în mod ciudat chipul, în general senin, dar care surâdea rar şi trăsăturile nu-i erau învăţate; parcă era alt om, mai tânăr şi mai atrăgător decât se putea ghici.

  — E clar, zise Isosică fără cea mai mică umbră de ironie. Aşa o să se facă!

  Moromete clătină din cap în faţa evidenţei, aruncă ceea ce îi mai rămăsese din ţigare, scuipă subţire drept peste ea şi exclamă cu reproş:

  — Ei f… l-aşi!

  Şi deodată nu mai vru să afle ce metode i-ar fi putut dezvălui Isosică, referindu-se la intenţiile acelui Vasile. Plecă. Numai primii paşi lăsară această impresie, fiindcă îndată îşi lăsă fruntea în pământ şi mersul i se încetini. Era mersul lui când se gândea şi când nu mai vedea nimic în jur.

 Chapter 3

  De-aceea nici nu auzi cum o femeie care tocmai ieşea din curtea morii cu o căruţă îl strigă din urmă şi apoi se ţinu aproape de el cu caii la pas… Îl strigase numai de două ori şi nu prea tare, apoi tăcuse. Stătea dreaptă pe cutia