spun. Dacă ai avea pretenţia asta, ar însemna să-mi ceri să ştiu prea multe. Erea obligat Niculae să ştie toate astea? Nu, nu erea, dar când ceva iese rău, rezultă că trebuia să ştii. Asta sau altceva, n-are importanţă. Fapt e că nu trebuia să procedezi cum ai procedat. Eu, cum am aflat la timp şi am tras toate concluziile? Puteam să nu aflu, dar m-a mirat ceva. Aveam noi o înţelegere, eu, Plotoagă, Bilă, Zdroncan şi Mantaroşie, care ni s-a alăturat mai pe urmă. Şi cineva dintre noi ne-a trădat. Cui? Tocmai persoanei care aveam de gând s-o aranjăm. Prin cine? Ei, prin cine crezi? Prin Vasile! Şi nu mai aveam stare neam. Mă, de ce prin Vasile? Ce caută Vasile aici? Că de ce ne-a trădat, mai înţelegeam, îmi spuneam că e unul dintre noi care joacă pe două feţe. Cine ştie? Dacă nu izbuteam? Şi până la urmă ce-am zis eu? Bă, ia s-o pun eu pe Ciulea mea să afle! N-am vrut să recurg la serviciile muierii, fiindcă muierea întotdeauna îţi cere ceva în schimb, mi-a şi cerut şi a trebuit să-i satisfac această dorinţă. Ei, şi a aflat! Două lucruri: una, ce ţi-am povestit eu până acuşi, şi al doilea, trădătorul. Era Zdroncan, care şi el aflase de prietenia lui Vasile cu fata aia, şi cine erea ea, şi înţelesese că Vasile va veni mai devreme sau mai târziu în fruntea comitetului executiv. Şi atunci s-a dat cu el şi nouă nu ne-a spus nimic, nici măcar lui cumnatu-său Plotoagă. L-am iertat, că n-aveam ce să-i fac. Ei, şi se punea acuma marea întrebare: ce fac eu? Am doi duşmani, unul pe care îl ştii, sau l-ai ghicit, Fântână, şi al doilea Vasile. De Fântână nu mi-era frică, dar de Vasile, da. Şi mi-am spus aşa: Vasile, deocamdată, dacă lupt cu el şi îl susţin mai departe pe Plotoagă, nu vine el aşa repede preşedinte. E adevărat, dar şi când o veni (că de venit vine!) ne curăţă pe toţi absolut. Ai să întrebi de ce erea obligatoriu să vină? Numai din pricină că vrea el şi că reuşise să ajungă în audienţă atât de sus? N-ar fi fost suficient! Dar evenimentele din vara asta de pe arie arată că unul ca Vasile ar fi căutat, mai devreme sau mai târziu, raionul, pentru scopurile pe care ţi le-a spus amănunţit Niculae (le ştii şi dumneata!) şi Plotoagă nu mai corespunde. Ce am făcut eu? Am ales varianta a doua, să-l ajut să vină mai devreme şi să-l părăsesc pe Plotoagă (l-a părăsit el cumnatu-său, darmite eu!). Şi m-am dus la Vasile acasă şi i-am propus alianţa. Şi Vasile s-a dovedit deştept. În tot cazul s-a gândit că eu nu sunt primul lui duşman, ci văru-său. Şi ca să poată cât mai curând să-l nimicească pe el şi pe tat-său, pe alde Năstase adică, nici nu s-a mai uitat că face alianţa cu mine.

  — Şi presupunând că Niculae ar fi ascultat-o pe fata care zici şi l-ar fi sprijinit pe Vasile contra voastră, nu porneşti de la presupunerea că ar fi fost tot aia? zise Moromete. Întrucât în cazul ăsta mai e vinovat Niculae, cum ziseşi?

  — Nu e tot aia, zise Isosică.

  — De ce?

  — Fiindcă ne-am fi împăcat noi cu Vasile fără să-l împingem atât de sus.

  — Crezi că v-aţi fi împăcat? se îndoi Moromete.

  — Dacă i-aşi fi dat pe Dan şi pe tat-său pe mână ar fi fost suficient şi cu asta s-ar fi terminat totul.

  — Te contrazici, îl întrerupse Moromete.

  Isosică se gândi.

  — Stai să vezi, se corectă el. Sigur că problema rămânea în picioare, dar aşa stând lucrurile, am fi căutat noi un alt Vasile când ne-am fi dat seama ce vrea raionul şi Plotoagă nu mai e bun şi nu ne-am fi pomenit noi vrând-nevrând cu unul care e pus pe fapte mari. Am fi ştiut cum să-l anihilăm pe Vasile al Moaşii şi cum să împingem în faţă un alt Vasile, care nu i-ar mai fi acoperit pe cei bogaţi, dar nu s-ar fi apucat să dea în oameni ca dumneata.

  „În timp ce tu nu dai, … pe mă-ta şi pe tac-tău ăla care o luă aşa şchioapă, şi te făcu pe tine, să ajungi în fruntea satului”, îl înjură Moromete în gând.

  — Şi cum l-aţi fi anihilat pe Vasile al Moaşii? zise apoi.

  — Lăsându-l, de pildă, să facă el aici la noi o gospodărie colectivă: l-am fi susţinut să fie el preşedinte. Nu ne-ar fi durut. Aşa, acuma, o să facă în aşa fel încât o să mă oblige şi pe mine să intru. O să intru cu un pogon. N-am încotro.

  — Şi crezi tu, Isosică, că e cel mai mare rău care te aşteaptă pe tine de-aici înainte? zise Moromete înveselit parcă de faptul că acela îşi vedea cu atâta blândeţe viitorul.

  — Ce-aşi putea să fac? zise Isosică.

  — Nu te gândeşti?

  — Nu.

  — Mai e lume în sat, zise Moromete.

  — Nu înţeleg.

  — Mai e lume în sat care să aleagă alt om mai cu scaun la cap decât pe Vasile ăsta. Singur ai spus că ai fi făcut tu rost de alt Vasile dacă nu venea Vasile ăsta! Fă acuma!

  — Acuma e prea târziu, zise Isosică.

  — Pentru că te gândeşti la unul mai slab ca el! exclamă Moromete. Gândeşte-te la unul mai tare.

  Isosică tăcu o vreme îndelungată. Înţelesese. Nu degeaba se spuneau despre acest om atâtea poveşti. Avea mintea pătrunzătoare. Ştia totul. Îl pierduse pe Niculae, vroia să se apere.

  — Vrei să spui, zise Isosică întru târziu, că dacă nu-mi găsesc un alt om pe care să-l sprijin şi să-l sprijine şi lumea şi să-l pun să se opună lui Vasile, şi să fie mai tare ca el, o să am şi eu soarta lui