rea din punct de vedere moral, în urma îndelungatei și tumultoasei sale logodne cu Rebeca. Totuși, sfîrși prin a o accepta ca pe un lucru care nu este nici bun, nici rău, deoarece nimeni nu-i împărtășea îndoiala. Aureliano, care era omul casei, o zăpăci și mai mult cînd îi expuse o părere, pe cît de formală, pe atît de enigmatică:

— Nu este momentul să ne gîndim la căsătorii.

Această părere, al cărei sens Ursula nu-l înțelese decît după cîteva luni, era singura pe care Aureliano putea s-o exprime atunci, cu sinceritate, nu numai cu privire la căsătorie, ci la orice preocupare în afară de război. El însuși, în fața plutonului de execuție, nu avea să înțeleagă prea limpede cum s-a înlănțuit acel șir de întîmplări subtile, însă irevocabile, care l-au adus pînă acolo. Moartea lui Remedios nu-i produse comoțiunea de care se temea. Simți mai degrabă o mînie surdă care se risipi încetul cu încetul, lăsîndu-i doar un sentiment de dezamăgire solitară și pasivă, asemănătoare celui pe care-l încercase pe vremea cînd se resemnase de a renunța la femei. Se adînci din nou în lucru dar își păstră obiceiul de a juca domino cu socrul său. Într-o casă amuțită de doliu, convorbirile nocturne consolidară prietenia dintre cei doi bărbați. „Recăsătorește-te, Aurelito, zise socrul. Am șase fiice, poți să alegi”. Într-o zi, în ajunul alegerilor, don Apolinar Moscote, revenind dintr-una din călătoriile sale frecvente, se arătă preocupat de situația politică a țării. Liberalii erau hotărîți să pornească război. Cum Aureliano avea pe vremea aceea noțiuni foarte confuze despre deosebirile dintre conservatori și liberali, socrul său i le explicită în cîteva lecții. Liberalii, îi explică el, erau francmasoni: oameni cu porniri rele, partizani ai spînzurării preoților, ai instaurării cununiei civile și a divorțului, ai recunoașterii drepturilor egale pentru copiii naturali și cei legitimi, ai divizării țării printr-un sistem federal care i-ar răpi puterii centrale prerogativele. Conservatorii, dimpotrivă, dețineau puterea direct de la Dumnezeu și vegheau asupra stabilității ordinii publice și a moralei familiale; ei erau apărătorii credinței în Hristos, ai principiului autorității, și nu erau dispuși să îngăduie fărîmițarea țării în colectivități autonome. Sentimentele sale umanitare îl făcură pe Aureliano să simpatizeze cu atitudinea liberală în privința drepturilor copiilor naturali, însă nu înțelegea de fel cum se putea ajunge să se pornească război pentru niște lucruri pe care nu le puteai atinge cu degetul. Socoti ca un exces faptul că socrul său ceruse să i se trimită, pe timpul alegerilor, șase oameni înarmați cu puști sub comanda unui sergent, într-un sat lipsit de orice pasiune politică. Nu numai că soldații au debarcat, dar merseră din casă în casă pentru a confisca armele de vînătoare, cuțitele de înjunghiat animalele, pînă chiar și cuțitele de bucătărie, înainte de a împărți bărbaților de peste douăzeci și unu de ani buletinele albastre cu numele candidaților conservatori, și buletinele roșii cu numele candidaților liberali. În ajunul alegerilor, don Apolinar Moscote în persoană citi o înștiințare prin care se interzicea de sîmbătă noaptea, timp de patruzeci și opt de ore, vînzarea băuturilor spirtoase și adunările de mai mult de trei persoane care nu aparțineau aceleiași familii. Alegerile trecură fără incidente. Încă de la orele opt dimineața, duminică, se instala în piață urna de lemn păzită de cei șase soldați. S-a votat în libertate deplină, după cum putu constata însuși Aureliano care a rămas aproape toată ziua în preajma socrului său, veghind ca nimeni să nu voteze decît o singură dată. La orele patru după-amiază, un duruit de tobă vesti în piață închiderea scrutinului, iar don Apolinar Moscote sigilă urna cu o bandă de hîrtie gumată peste care-și depuse semnătura. În aceeași seară, în timpul partidei sale de domino cu Aureliano, dădu ordin sergentului să rupă banda de hîrtie gumată pentru a face socoteala sufragiilor. Erau aproape tot atîtea buletine roșii ca și albastre, însă sergentul nu lăsă decît zece din cele roșii și completă diferența cu buletine albastre. Urna fu apoi din nou sigilată cu o bandă nouă și în ziua următoare la ora nouă porni spre capitala provinciei. „Liberalii vor porni la război”, zise Aureliano. Don Apolinar Moscote nu-și slăbi atenția de la jocul de domino. „Dacă spui asta din pricina schimbării buletinelor, atunci nu, nu vor porni la război, răspunse el. Se lasă înadins cîteva buletine roșii, ca să nu fie reclamații.” Aureliano înțelese inconvenientele opoziției. „Dacă aș fi liberal, zise el, aș porni la război din pricina acestor buletine.” Socrul său îl privi pe deasupra ochelarilor:

— Dacă ai fi liberal, bietul meu Aureliano, și chiar dacă ai fi ginerele meu, n-ai fi asistat la schimbarea buletinelor.

Ceea ce a provocat de fapt indignarea satului n-a fost rezultatul alegerilor, ci faptul că soldații n-au restituit armele. O delegație de femei veni să vorbească cu Aureliano ca să obțină de la socrul său restituirea cuțitelor de bucătărie. Don Apolinar Moscote îi explică în mare taină că soldații au strîns armele confiscate ca tot atîtea probe că liberalii se pregăteau de război. Cinismul acestei declarații îl neliniști. Nu făcu nici un comentariu însă, într-o noapte, pe cînd Gerineldo Marquez, și Magnifico Visbal tăifăsuiau cu alți prieteni despre incidentul cu cuțitele, fu întrebat dacă era liberal sau conservator și Aureliano nu șovăi:

— Dacă trebuie să fac parte din ceva, aș fi liberal, răspunse el, deoarece conservatorii sînt niște înșelători.

A doua zi, la cererea prietenilor săi, făcu o vizită doctorului Alirio Noguera pentru a se trata de o pretinsă durere de ficat. El nu cunoștea de loc sensul acestei comedii. Doctorul Alirio Noguera debarcase la Macondo înainte cu cîțiva ani, avînd o cutie de farmacie plină cu pastile insipide și cu o deviză medicală care nu convingea pe nimeni: „Cui pe cui se scoate”. În realitate era un impostor. În spatele fațadei nevinovate de medic fără reputație se afla un terorist care-și ascundea sub încălțămintea cu tocuri joase care-i venea pînă sub genunchi, cicatricele pe care i le provocase la glezne cei cinci ani petrecuți în lanțuri. Prins cu ocazia primei escapade federaliste, reuși să scape la Curaçao, deghizat