Melania și primul actor alergară repede lîngă Darius și, împreună, începură să facă semne cu mîinile. Probabil că cei mai mulți dintre spectatori n-au înțeles și în sală s-a făcut din nou liniște.

— Nu se poate! începură actorii, vorbind cînd împreună, cînd pe rînd. Nu se poate, pentru că e împotriva adevărului istoric. Pentru dumneavoastră, spectatorii, cortina a fost lăsată înainte de a fi venit, a fost lăsată azi după masă, pe la patru jumătate. Pentru că acesta e adevărul istoric. Dumneavoastră trăiți în secolul XX, exact în 1964 și nu vă puteți întoarce înapoi în Timp. Noi putem, pentru că sîntem actori, adică participăm la mister, retrăim, condensat, întreaga istorie a religiilor.

— Asta putem face și noi! strigară mai mulți.

— Vi se pare numai că asta puteți face și dumneavoastră! E o iluzie. Încercați să trăiți în Evul Mediu, în chip real, adică în concretul istoric, nu ca noi, actorii, care jucăm tocmai pentru că sîntem actori, sîntem eliberați de contextul istoric. Dar dumneavoastră nu vă puteți elibera, pentru că nu știți – sau poate nu vreți – să jucați. Dumneavoastră sînteți persoane responsabile, adică asumați în deplină conștiință momentul dumneavoastră istoric. Dumneavoastră nu puteți trăi decît în 1964…

— Ei, și ce-are a face? Ce-are a face? începură să se audă voci din toate părțile.

Cei trei se priviră unii pe alții, șovăind.

— Cum să le explicăm, domnule director? îl întrebă Darius. De unde să începem și cum să le explicăm? Dacă am fi mai mulți, poate ar înțelege…

— Mai aveți șase minute, îi preveni directorul. Ar trebui să vă grăbiți.

Cei trei prinseră curaj. Din dosul cortinei începură să apară, în grupuri mici, actori, actrițe, figuranți, îmbrăcați în tot felul de costume, unele oarecum extravagante. (Aveau, bunăoară, coifuri, dar și pistoale.) Melania îi privea cu căldură.

— I-ați auzit, începu ea, arătîndu-i cu brațul. Toată vara am repetat împreună uralele. Și, după fiecare repetiție, aveam toți ochii în lacrimi. Fiecare voce reprezintă ceva – un secol, un simbol, un profet. Niciodată nu s-au auzit urale mai semnificative, mai încărcate de mesaje, și totuși impecabil cronometrate. Nu judecați după ce-ați auzit dumneavoastră aici, în sală. Uralele, ca și monologurile interioare, ni se adresează nouă, actorilor.

— Bine, am înțeles asta, o întrerupse domnul din rîndul I. Dar de ce-ați lăsat cortina la patru jumătate?

— Pentru că asta corespunde adevărului istoric! strigă Melania, nemaiizbutind să-și ascundă exasperarea. Vi s-a spus de atîtea ori că Adio! este o piesă istorică, adică rezumă întreaga istorie a religiilor.

— Gîndiți-vă la Nietzsche! strigă directorul din mijlocul sălii. Cînd a proclamat el pentru întîia oară moartea lui Dumnezeu? Pe la 1808–1882. Faceți socoteala…

— Asta înseamnă? întrebă o doamnă, încă tînără, distinsă, ridicîndu-se în picioare.

— Asta înseamnă, continuă directorul, că pentru dumneavoastră, care faceți parte din elita societății occidentale moderne, Dumnezeu a murit de mai bine de optzeci de ani. În concepția autorului, cortina se lasă o singură dată, ați înțeles cînd. Nu cînd moare un om, căci nu oamenii constituie obiectul istoriei religiilor. Ci cînd moare Dumnezeu, sau un dumnezeu, cum vreți s-o luați. În orice caz, în ce privește dumnezeul dumneavoastră, moartea lui a fost deja proclamată, de aceea cortina a fost lăsată înainte ca dumneavoastră să fi pătruns în sală.

Doamna rămăsese în picioare, nehotărîtă, oarecum derutată.

— Atunci de ce nu ne-ați spus? întrebă.

— Aduceți-vă totuși bine aminte, șopti Melania.

Dar aproape nimeni n-a auzit-o și studenții reîncepură să strige.

— Mai tare, domnișoară! Mai tare!

Directorul își privi cronometrul și se lumină deodată la față.

— Sîntem în antract, spuse, adresîndu-se Melaniei. Poți vorbi cît de tare.

Cîteva clipe în urmă, din spatele cortinei, au mai apărut cîțiva actori. Unul din ei se apropie, obosit, istovit, de rampă.

— V-am spus, începu el. Am venit pînă aici, în fața dumneavoastră și v-am strigat Adio! V-am strigat chiar de trei ori.

— Dar de ce? De ce? întrebă, de data aceasta iritat, domnul din rîndul I.

— Trebuie să recunosc că acesta este singurul amănunt care nu corespunde adevărului istoric, interveni directorul. Pentru că nu avem absolut nici o dovadă că, înainte de a muri, Dumnezeu și-a luat rămas bun de la oameni. Nici unul dintre toți cei care au proclamat și demonstrat moartea lui Dumnezeu n-a pretins că l-a auzit spunîndu-i Adio! În fond, asta face parte din destinul civilizației occidentale, că Dumnezeu, fie că a murit de moarte bună, fie că l-am omorît noi, nu ne-a spus nimic cînd a murit, nici măcar un singur cuvînt. Ca și cum noi, oamenii, făpturile lui, nici n-am fi existat! Și poate asta explică resentimentele și amărăciunea omului occidental modern. Căci, orice s-ar spune, e trist ca cineva în care ai crezut, la care te-ai rugat, pe care contai, să moară fără să-ți adreseze măcar un cuvînt. Chiar dacă explicația lui Nietzsche e justă, chiar dacă noi, oamenii, am ucis pe Dumnezeu, e totuși trist că nu ne-a spus nimic înainte de a se despărți de noi…

— Asta e foarte adevărat, se auzi din mai multe părți.

— Dar autorul e de altă părere, reluă directorul. El crede că anumiți oameni, îndeosebi copiii, dar și cîteva femei, l-au auzit cînd le-a șoptit: Adio! Și cum cu acest cuvînt se încheie istoria religiilor, cel puțin pentru noi, aici, în Occident, Adio! a devenit și titlul piesei. Piesă în care, vă repet, e rezumată întreaga istorie a religiilor…

— Dar, atunci, uralele, și monologurile interioare, și butoaiele? întrebă tînărul care menționase misterul Tatălui.

— Ah, făcu directorul, ridicînd din umeri, asta e cu totul altceva! Astea s-au petrecut demult și, deci, le putem juca noi, actorii, între noi, pentru că noi sîntem liberi să trăim – adică să jucăm – în orice secol, în orice epocă istorică. Iar pentru noi, lucrurile acestea sînt extraordinar de importante dar, evident, noi jucăm, deci ne putem permite să credem cu adevărat, să ne rugăm,