El se așeză în fața computerului, dar nu putea să facă nimic, aparatul fiind blocat cu această comandă. Oare putea folosi în paralel un alt program, până sosea răspunsul? Probabil că trebuia să existe această posibilitate, doar că nu știa cum să procedeze. Luă instrucțiunile de utilizare, scorțoase, îngălbenite și tipărite în scrierea gotică, de pe o etajeră în fața lui. Erau prăfuite, probabil nu mai fuseseră folosite de zece ani. Poate că nu strica să se folosească de această pauză forțată pentru a se instrui în privința lucrului cu computerul.

Încă pe când răsfoia capitolul introductiv, încercând să descopere care era de fapt tasta System, pe ecran apăru o listă. Femeile cu prenumele Cäcilia, 27 la număr, cu nume, adresă și data nașterii.

Palmele i se umeziră de încordare. Una dintre ele trebuia să fie cea căutată!

Să riște să tipărească lista? Mai bine nu. Putea să cadă în mâinile cuiva înainte ca el să ajungă în camera unde se făcea imprimarea. Și nici să o salveze nu voia.

În cele din urmă luă o foaie de hârtie și un creion și o copie. Termină repede. Douăzeci și șapte de Cäcilia într-un interval de cinci ani era totuși mai mult decât se așteptase.

Când termină, șterse lista din program, apoi examină ce scrisese. Care era cea pe care o căuta? Una dintre cele care mai locuiau încă în Berlin? Care dintre ele?

Cäcilia căutată chiar se afla printre acestea? Dacă se înșela în privința vârstei? Și dacă Dörte înțelesese greșit numele? Nu o cunoștea pe fată, negase acest lucru. Și dacă numele se scria altfel, poate ca în franceză – Cecile?

Intră în programul TI (Tagebuch-Inspection) și compară lista lui cu opisul participanților. Șase dintre Cäcilia de pe lista lui foloseau programul Jurnal. Poate o va găsi aici.

Cu toate că era conștient că va avea mari probleme dacă cineva descoperea că nu se dedica îndeplinirii sarcinilor pentru care fusese angajat. Dar nu putea face altceva decât să caute un indiciu urmărind ce scriseseră cele șase femei în jurnalele lor.

Niciun rezultat. Una își notase doar visele erotice, dintre care fiecare al treilea se învârtea în jurul lui Adolf Hitler. Alta scria în principal despre bebelușul ei, urmărea greutatea, cât a mâncat și cât a dormit. A treia avea aventuri sentimentale cu alte femei.

Câteva zile la rând nu se mai duse cu plăcere la birou. Câteva zile se ocupă doar de sarcinile lui reale: răscoli jurnalele personale ale unor străini. Având în vedere apropiatele Jocuri Olimpice, principala problemă o reprezenta modul în care Reichul german era văzut în străinătate, în special în America, și cu deosebire politica evreiască a acestuia. Așa că introduse noțiuni ca germany și jews în funcția de căutare. Din când în când mai verifica sensul unor termeni englezești, pentru că engleza lui nu era chiar atât de bună pe cât lăsase el să se înțeleagă, dar se descurca.

Apoi dădu peste o însemnare care suna astfel:

Astăzi am primit din nou o scrisoare de modă veche, de la vechea mea prietenă Alice Frischmuth din Weimar. Ca totdeauna îl beștelește zdravăn pe Hitler.

Alice Frischmuth din Weimar? Interesant. Lettke căută în arhivă jurnalele zilnice care conțineau acest nume. Și găsi. O anume Alice Frischmuth folosise programul de pe un computer de la poștă, unde după propriile afirmații lucra pe atunci, La scurt timp după preluarea puterii îl abandonase. Ultima însemnare în jurnal era din 1 februarie 1933: S-a întâmplat.

Interesant, interesant.

Luă însemnările de la început. În cele mai multe își exprima speranța că un oarecare Winfried o va cere în cele din urmă în căsătorie, dar dădu și peste înregistrarea din octombrie 1930:

Hitler din nou la Weimar. În jurul hotelului Elephant lumea se comportă ca o ceată de maimuțe bete, îl ovaționează pe acest bărbat cu capul ca un sac plin cu excremente. Tare mi-aș dori să îl împuște cineva. Mai bine astăzi decât mai târziu.

Din asta poate ieși ceva, își zise în sinea lui Eugen Lettke.

•••

Era strict interzisă folosirea de către angajații Agenției Naționale de Securitate a datelor la care aveau acces pentru investigații și cercetări în interes personal. Această normă apărea nu doar în contractul de angajare, ci era și subiect al unei declarații separate sub semnătură.

Cu alte cuvinte, ceea ce intenționa el să facă nu trebuia să se afle sub nicio formă.

Și firește că nici vorbă să conteze pe ajutorul lui Fräulein Brunhilde.

Întrebarea era cât de departe putea ajunge bazându-se pe propriile forțe.

Eugen Lettke se puse pe treabă cu emoții tot mai mari. Problema era simplificată de faptul că acum era vorba de o singură persoană. El avea acces la mai toate arhivele cu date și începu să caute – îi trebuiau doar câteva minute ca să o găsească pe Alice Frischmuth. Aceasta era născută în august 1912, deci cu doi ani mai în vârstă decât el. Suna foarte promițător.

Căută în alte arhive. Se pare că locuia încă în Weimar, dar în 1933 se căsătorise cu un anume Winfried Kaempf, care lucra ca șofer de camion pentru transporturi internaționale la firma Höflinger. Cei doi soți stăteau în sudul Weimarului, cu chirie, nu aveau copii, iar Alice Kaempf lucra tot la poștă.

În fața acestor date Lettke se opri și își suflă în mâini meditând. Pe urmă continuă căutările și descoperi că firma de expediții Höflinger, ca de altfel majoritatea firmelor, își încredința datele unui serviciu-arhivă, probabil pentru că asta era cea mai simplă soluție pentru a fi accesibilă mai multor birouri.

Desigur că și NSA avea acces la datele acestea. Iar acolo, printre altele, se găsea și dosarul personal complet al lui Winfried Kaempf: atestatele, avizele medicale, datele din permisul de conducere, desfășurătorul operațional și statul de plată.

Grozav. În timp ce Lettke își nota datele de care avea nevoie, îl străbătea parcă un curent electric. Apoi închise programul.

Între timp se făcuse