târziu. În clădire se așternuse liniștea, nu se mai trânteau uși, încetase și scrâșnetul tălpilor pantofilor pe podeaua acoperită cu linoleum a coridoarelor. Eugen Lettke deschise cunoscutele notițe ale jurnalelor și apăsă comanda de imprimare.

Apoi sări în picioare și o luă la fugă inutil pe coridor către încăperea imprimantelor, pentru că la această oră nu mai era nimeni acolo. Mașinăria lucra, zornăia și clămpănea emanând mirosul ei chimic iritant, care se răspândea în toată camera și care unora le provoca dureri de cap. În cele din urmă foaia tipărită ieși.

•••

A doua zi plecă mai devreme de la birou și se duse la poșta centrală. La aproape toate ghișeele era cineva, în majoritate femei, unele tinere. Dar nu purtau ecuson cu numele. Ce îi rămânea de făcut?

Se prefăcu interesat de un formular de recomandată, în timp ce urmărea mișcarea angajaților poștei. Avu din nou noroc: un bărbat din spatele unui ghișeu, care discutase o vreme cu un individ gras, interesat să expedieze un pachet, strigă în spate:

— Frau Kaempf? Vreți să veniți puțin?

Dinspre birouri apăru imediat o femeie tânără, îmbrăcată izbitor de elegant, sigură pe sine și cu splendidele-i bucle sclipind aurii prinse cu o agrafă. Lettke urmări cum aceasta asculta problema în discuție, după care luă o decizie, care îl făcu pe bărbatul din fața ghișeului să dea mulțumit din cap și pe cel de dincolo de ghișeu să ridice învins din umeri. Apoi femeia dispăru în spate.

Atât de tânără și șefă de departament? Din ce în ce mai bine.

El părăsi clădirea poștei și așteptă în cafeneaua de vizavi, până când o văzu ieșind. Pe urmă se ținu după ea la distanță, se urcă în același autobuz ca ea și coborî în aceeași stație. Nu își făcea griji că o va pierde din ochi, că știa unde locuia.

Când femeia se apropie de casă – soții Kaempf stăteau la ultimul nivel al unei clădiri cenușii cu trei etaje – o abordă.

— Frau Kaempf?

Ea se întoarse surprinsă:

— Da?

— Putem vorbi o clipă?

Ea se retrase un pas și îl măsură din cap până în picioare.

— În ce problemă?

— În aceasta, răspunse Eugen Lettke și îi întinse foaia.

Ea citi textul. Ochii începură să îi fulgere.

— De unde aveți asta?

— O am, zise el simplu. Asta este suficient. Arătă spre ușă și adăugă: Aș prefera să discutăm mai multe în locuința dumneavoastră.

— Sunteți de la poliție?

— Nu, răspunse el. Vreau să vă ajut.

Ea îi aruncă o privire în care se amestecau neîncrederea și o umbră de spaimă. În cele din urmă își dădu seama că nu avea de ales:

— Bine, veniți.

Descuie ușa, îl lăsă să intre și începu să urce scările în fața lui. Lettke îi urmări posteriorul, care se distingea sub pardesiul subțire și își permise să se bucure anticipat. Până acum totul decursese conform planului.

Ea mai ezită încă o dată înainte de a deschide ușa locuinței și strigă:

— Winfried? Ai venit? Nu primi niciun răspuns, adăugă: Soțul meu trebuie să apară dintr-un moment într-altul.

— Hm…, mormăi el și așteptă ca femeia să se dea la o parte, apoi intră și el.

Era o locuință mică: o bucătărie, un dormitor, o cameră de zi și toaleta. Baia, pe care o remarcase la mezanin, o foloseau împreună cu alte trei familii.

— Pe atunci se spunea că tot ce se scrie în jurnal este protejat prin parolă și că nimeni nu poate citi, zise ea în timp ce își dezbrăca pardesiul.

Respira încă precipitat din cauza efortului urcării scărilor.

— Nimeni în afară de autoritățile care se ocupă de siguranță, spuse Lettke, făcând-o pe femeie să ofteze.

— Asta-i… josnic. Ea reciti textul și adăugă: Și în plus sunt ani buni de când am scris asta!

— Pe atunci nu era o problemă, spuse el prudent; îi plăcea ca din când în când să o strângă cu ușa. Dar situația s-a schimbat. Între timp bărbatul cu capul ca un sac umplut cu excremente a devenit cancelar al Reichului și Führer al poporului german și este foarte sensibil la astfel de afirmații.

— Așa ceva se caută?

În ochii ei se citea spaima cumplită.

— Oricum, ceva de genul acesta. Au ajuns în lagăre oameni pentru injurii mai nevinovate.

Ea se rezemă de canatul ușii care dădea în camera de zi.

— Și eu ce să fac acum? Am crezut atunci că dacă mă retrag, se șterge automat totul. Dacă încerc să șterg nu folosește la nimic, nu? Oricum nu mai am acces la însemnările mai vechi. Au rămas acolo când m-am retras.

— Chiar și așa, nu ați putea să ștergeți ori să modificați ce ați scris. Ceea ce ați scris în jurnal putea fi șters doar în aceeași zi, asta-i poanta acestui program. După aceea aveați voie doar să citiți. El își duse mâna la piept și simulă o reverență: Eu pot să modific. Sau să șterg.

Chipul femeii se mai lumină de speranță.

— Oh! Ați face asta?

— De aceea sunt aici. Pentru a vă oferi asta.

— Oh, este… este foarte amabil din partea dumneavoastră. Ea se ambală: Dar ce fel de gazdă sunt eu! Intrați, luați loc. Vă pot oferi ceva?

— Da, cu plăcere, răspunse Lettke și dădu curs gestului ei intrând în camera de zi.

— O cafea? Un ceai?

— Nu, mulțumesc. Aș prefera… ceva în schimb.

Femeia se blocă:

— Poftim?

— Trebuie să fac ceva pentru dumneavoastră, nu este așa? îi explică Lettke. Ceva ce eu de fapt nu am voie să fac. Nu considerați că merit ceva în schimb?

— Ba da… eu cred… Dar dacă vreți bani, mă tem că nu vă putem oferi mult…

— Banii nu mă interesează, zise Lettke, care trase un scaun și se așeză la masă. Dar dumneavoastră sunteți femeie. Iar eu sunt bărbat. Aș vrea ceva legat de acest fapt.

Felul cum se schimbă expresia de pe chipul femeii era demn de văzut. Toată speranța și toată recunoștința dispărură, lăsând loc furiei oarbe! Se zbârli, gata să sară la el cu unghiile!

— Deci de-ăsta îmi sunteți! izbucni ea. Atunci aveți răbdare