— Soțul dumneavoastră, ripostă calm Lettke, este în drum spre Viena. În acest moment ar trebui să fie în apropiere de Salzburg și se întoarce cel mai devreme poimâine. Surâse savurând situația: Așa că avem mult timp la dispoziție.

Furia ei se transformă în disperare. Se prăbuși în sine.

— Nu, șopti ea. Nu mă puteți sili la nimic.

— Dar cine vorbește de silire? Eu vă fac un hatâr, dumneavoastră îmi faceți un hatâr, nimic altceva. Aceasta este propunerea mea. O puteți accepta sau respinge. Lettke își slăbi nodul de la cravată, era timpul să se facă mai comod. Însă lucrurile stau astfel: Dacă eu dau de așa ceva – jignirea Führerului – trebuie să raportez. Așa spune legea privind incitarea la ură. Dacă mă expediați, totul își urmează cursul. Pentru a evita asta, eu trebuie să încalc legea. Să îmi asum riscuri. Să îmi pun postul în joc…

— De fapt, nu am de ales, nu-i așa? constată ea exasperată.

Lettke confirmă:

— Așa văd eu situația.

Îl ura. Grozav. Îl ura, dar va trebui să i se supună.

Alice Kaempf nu mai zise nimic. Doar îl fixa cu privirea respirând cu greutate.

— Eu propun…, începu Lettke, să începem prin a ne dezbrăca. Ușurel, dacă îmi permiteți să vă rog asta. Nu că mi-ar pieri cheful…

Helene luă cartea pe care i-o dăduse unchiul Siegmund și își petrecu restul weekendului citind.

Autoarea explică programarea cu ajutorul unei simple rețete:

Cerneți 250 de grame de făină într-un castron.

Faceți o adâncitură în făină.

Presărați puțină sare.

Luați o jumătate de litru de lapte rece.

O parte din lapte turnați-l în adâncitură și amestecați-l cu făina.

Spargeți 2-3 ouă pe marginea castronului și amestecați-le și pe ele.

Adăugați restul de lapte amestecând ușor și continuu.

Amestecați până obțineți un aluat omogen, care se prelinge din lingură.

Puneți pe foc o tigaie cu mâner și încălziți-o.

În cuptorul cald așezați o farfurie.

Repetați pașii următori până când aluatul se întărește:

– topiți 10 grame de unt în tigaie

– turnați un polonic de aluat

– clătinați tigaia în toate părțile, pentru ca aluatul să se împrăștie uniform

– când aluatul se întărește, întoarceți foaia de aluat pe partea cealaltă

– coaceți și această parte

– puneți clătită pe farfuria încălzită.

Rețeta era scrisă ca o listă de indicații simple, care realizate în succesiune exactă conduceau la un rezultat previzibil: în acest caz 10-12 clătite. Un program de computer nu este nimic altceva.

Autoarea continua astfel:

De aici putem intui și motivul pentru care programarea este o activitate specific feminină. Femeia, a cărei menire de la natură este grija pentru familie, trebuie să îndeplinească o serie de munci repetabile și cu cât reușește să se organizeze mai bine, cu atât mai ușoară îi va fi viața cotidiană. De aceea fiecare gospodină și mamă de familie este de la natură o programatoare, pentru că ea nu programează un computer, ci mai curând se programează pe sine.

Spre deosebire de bărbat, care de la natură este vânător ori constructor: acestea sunt activități care nu se pot organiza într-o formă mereu repetabilă, ba mai mult, îndeamnă permanent la vigilență pentru a prevedea pericole, a le evita și a se folosi cu dibăcie de ele. În consecință, gândirea în programe ar fi stânjenitoare, ba chiar periculoasă, așa că nu este de mirare că acest gen de gândire nu este potrivit bărbatului și în principiu îi este străin.

Asta îi intră în cap Helenei. Ea sublinie aceste fraze cu roșu și luni optă pentru cursul de programatoare.

Ulterior s-a dovedit că toate temerile ei fuseseră neîntemeiate. Această materie i se păru la fel de ușoară ca celelalte. Pricepea totul de la început, punea întrebări care o puneau pe gânduri pe profesoară și curând ajunse cea mai bună din clasă.

În acest timp s-a făcut anexarea Austriei, prima acțiune la care fratele ei Armin, ca proaspăt soldat, a luat parte și din care s-a întors ca erou, radiind de entuziasm că îl văzuse pe Führer de aproape.

— Atât de aproape de mine, povestea el mereu, arătând o distanță de vreo doi metri, și m-a privit, s-a uitat drept în ochii mei!

Helene a participat la un concurs de programare pentru liceu și a terminat pe locul al doilea. Împreună cu alte unsprezece câștigătoare a plecat la Berlin, unde au putut să vadă printre altele principalele computere ale Rețelei internaționale, care încă se mai aflau în subsolul asigurat al universității, păzit de oameni ai SS-ului. S-au întâlnit chiar și cu Elena Kroll, care le-a spus la ce lucra – o nouă metodă de exploatare a datelor, orientată spre modul în care celulele nervoase ale creierului se conectează între ele. Însă Helene avu senzația că ceilalți se cam plictiseau. Nici ea nu înțelese mai mult de jumătate, dar i se păru că ideile erau de-a dreptul fascinante.

Deoarece era ca un fel de star la Luisenschule, avea voie ca după-amiaza să ia parte la cursurile facultative din ultima clasă de liceu. Într-o zi, pe la începutul lui decembrie, când iarna timpurie deja acoperise țara de câteva săptămâni cu zăpadă și gheață, pe când reflecta la un complicat program de sortare, telefonul îi semnală primirea unui mesaj. De fapt la curs telefonul trebuia oprit, dar nimeni nu proceda așa.

Helene lăsă jos creionul și scoase telefonul. În această seară, în care din fericire nu erau activități la BDM, avea stabilită o întâlnire cu Marie, care trebuia să îi comunice cu ce autobuz sosea în Weimar, ca să o aștepte.

Mesajul era într-adevăr de la Marie, dar nu era cel așteptat:

(Marie) Nu pot să vin. Explicații mai târziu.

Helene se încruntă. Nu îi suna a bine. Tastă imediat:

(Helene) S-a întâmplat ceva?

Așteptă. Să își fi închis Marie telefonul? Helene își puse telefonul și se concentră asupra programului.

Telefonul semnală un nou mesaj.

(Marie)