— Bineînţeles că am avut, spuse Scrimgeour scurt. Decretul Confiscării Justificate îi acordă ministerului puterea de a reţine conţinutul unui testament.

— Legea aceea a fost creată pentru a-i împiedica pe vrăjitori  să lase moştenire obiecte întunecate, spuse Hermione, şi  ministerul se presupune că ar trebui să aibă dovezi clare care să ateste că posesiunile decedatului sunt ilegale, înainte de a le confisca! Vreţi să spuneţi că aţi crezut că Dumbledore încerca  să ne lase nişte obiecte blestemate?

— Intenţionezi cumva să urmezi o carieră în Drept Magic,  domnişoară Granger? întrebă Scrimgeour.

— Nu, răspunse Hermione. Sper să fac ceva bun în viaţă! Ron râse. Scrimgeour îi aruncă o privire fulgerătoare şi apoi se uită la Harry, când acesta spuse:

— Deci până la urmă, aţi hotărât să ni le daţi? Nu aţi mai  găsit niciun pretext ca să le mai ţineţi?

— Nu, ni le dau pentru că au expirat cele treizeci şi una de zile, spuse Hermione numaidecât. Nu pot ţine obiectele mai  mult de atât, decât dacă pot dovedi că sunt periculoase. Nu-i  aşa?

— Ronald, ai spune că ai fost apropiat de Dumbledore?  întrebă Scrimgeour, ignorând-o pe Hermione.Ron părea speriat.

— Eu? Nu chiar... Harry a fost cel care...

Ron se uită la Harry şi Hermione, dar, în aceeaşi clipă, o văzu pe Hermione cum încearcă să-i spună din priviri: „Taci din gură  înclipa asta". Însă răul fusese deja făcut: Scrimgeour arăta ca şi  când ar fi auzit exact ce se aşteptase şi dorise să audă. Se aruncă asupra lui Ron ca un uliu asupra prăzii.

— Dacă nu ai fost foarte apropiat de Dumbledore, cum îţi  explici faptul că te-a amintit în testamentul lui? A făcut extrem  de puţine menţionări speciale. Majoritatea lucrurilor sale biblioteca personală, instrumentele magice şi alte efecte personale, le-a lăsat Şcolii Hogwarts. De ce crezi că ai fost ales  tocmai tu?

— Nu... ştiu, zise Ron. Nu... când spun că nu am fost  apropiaţi. .. adică, cred că m-a plăcut...

— Nu fi modest, Ron, îi sări Hermione în ajutor. Îi erai foarte drag lui Dumbledore. Din punctul de vedere al lui Harry, era o  interpretare mai mult decât relativă a adevărului - din câte ştia  el, Ron şi Dumbledore nu vorbiseră niciodată între patru ochi şi  se întâlniseră de prea puţine ori. Cu toate acestea, Scrimgeour nu părea să o asculte. Vârî mâna în interiorul pelerinei şi  scoase o pungă cu un şnur, mult mai mare decât cea pe care i-o  dăduse Hagrid lui Harry. Scoase un pergament din ea, îl  desfăşură şi citi cu voce tare.

— „Cel din urmă testament şi ultimele dorinţe ale lui Albus  Percival Wulfric Brian Dumbledore"... da, aici este... „lui Ronald Bilius Weasley îi las Deluminatorul, cu speranţa că se va gândi  la mine când îl va folosi." Scrimgeour scoase din pungă un  obiect pe care Harry îl mai văzuse în trecut: semăna cu o brichetă argintie, dar ştia că avea puterea de a absorbi lumina  dintr-un loc şi de a o aduce înapoi dintr-o singură mişcare. Scrimgeour se aplecă în faţă şi îi dădu Deluminatorul lui Ron,  care îl luă şi îl învârti în mână, părând uluit.

— Este un obiect valoros, spuse Scrimgeour, urmărindu-l pe Ron. Ar putea fi chiar unic. În mod sigur este creat de Dumbledore. De ce crezi că ţi-ar fi lăsat un obiect atât de rar?

Ron clătină din cap, năucit.

— Dumbledore trebuie să fi avut mii de elevi, insistă  Scrimgeour. Şi totuşi, singurii pe care i-a amintit în testament sunteţi voi trei. De ce oare? La ce crezi că s-a gândit că vei folosi  Deluminatorul, domnule Weasley?

— Să sting luminile, bănuiesc, murmură Ron. Ce altceva aş putea face cu el? Fu limpede că Scrimgeour nu avea nici o sugestie. După ce îl privi pe Ron cu ochii mijiţi pentru câteva  clipe, se întoarse la testamentul lui Dumbledore.

— „Domnişoarei Hermione Jean Granger îi las exemplarul  meu din cartea Poveştile bardului Beedle, cu speranţa că îl va  găsi interesant şi instructiv." Scrimgeour scoase o cărticică din  pungă, care arăta ca exemplarul vechi Secretele magiei celei mai  întunecate, din camera lui Ron. Aveacoperta pătată şi cojită în  unele locuri. Hermione o luă de la Scrimgeour fără să spună  nimic. Ţinu cartea în poală şi se uită la ea. Harry observă că  titlul era scris în rune - nu învăţase niciodată cum să le citească. Văzu cum Hermionei îi căzu o lacrimă pe simbolurile gravate.

— Domnişoară Granger, de ce crezi că Dumbledore ţi-a lăsat această carte? întrebă Scrimgeour.

— Ştia... ştia că îmi plac cărţile, spuse Hermione răguşită,  ştergându-se cu mâneca la ochi.

— Dar de ce tocmai această carte?

— Nu ştiu. Probabil că s-a gândit că îmi va plăcea.

— Ai discutat vreodată cu Dumbledore despre coduri sau despre alte mijloace de a transmite mesaje secrete?

— Nu, spuse Hermione, ştergându-se în continuare la ochi. Şi dacă ministerul nu a găsit niciun cod secret în această carte în treizeci şi una de zile, mă îndoiesc că voi reuşi eu. Îşi înăbuşi  un icnet. Stăteau atât de înghesuiţi, încât lui Ron îi fu greu să  îşi elibereze mâna ca să o pună în jurul umerilor Hermionei.

Scrimgeour se întoarse la testament.

— „Lui Harry James Potter", citi el - iar lui Harry i se făcu brusc stomacul ghem de emoţie -, „îi las hoţoaica pe care a  prins-o în primul său meci de vâjthaţ la Hogwarts, să îi aducă  aminte de răsplăţile perseverenţei şi priceperii." Scrimgeour scoase mingiuţa aurie de mărimea unei nuci, care abia flutura din aripile argintii, iar Harry nu se putu abţine să  nu simtă că deznodământul arăta oarecum nereuşit.

— De ce ţi-a lăsat Dumbledore această hoţoaică? întrebă  Scrimgeour.

— N-am idee, spuse Harry. Din motivele pe care tocmai le-aţi citit, bănuiesc... să îmi aducă aminte de răsplăţile pe care le poţi obţine dacă... perseverezi şi ce era mai departe.

— Atunci... crezi că este doar un fel de suvenir?

— Bănuiesc că da, spuse Harry. Ce altceva ar putea să fie?

— Întrebările le pun eu, îl atenţionă Scrimgeour, apropiinduşi puţin fotoliul de canapea. Afară se înserase şi cortul care se vedea pe geam era semeţ, semăna cu