— Bertie m-a trimis să văd ce faci tu.

Pe faţa ei a apărut un zâmbet.

— Mi-a povestit despre bunica ta.

— Ce ţi-a spus?

— Că semeni mult cu ea.

— O iau ca pe un compliment.

— Chiar este.

Pe pantofi le-au căzut câţiva stropi de ploaie. Vântul a început să răscolească frunzişul mestecenilor. Cei doi s-au retras cu o treaptă la adăpostul verandei.

— La mine în cameră am văzut o fotografie înrămată. Tu eşti copilaşul din poză?

— Da.

— Cu părinţii tăi?

Susan a dat din cap.

Ploaia se apropia printre copaci. Picăturile loveau frunzele răpăind ca într-un crescendo de tobe.

Susan şi-a apropiat obrazul de porumbiţă.

— Ducesa, e timpul să te duci acasă, a spus ea şi i-a dat drumul să zboare.

Ducesa a zburat roată deasupra curţii, apoi s-a aşezat într-un mesteacăn. Nu prea voia să intre în hulubărie, cu toate că stătea în ploaie.

— Mă duc înăuntru, a spus Susan şi s-a ridicat în picioare, netezindu-şi fusta la spate. A început să se întunece.

Ollie a însoţit-o cu privirea; simţea că dăduse buzna în sufletul său când o întrebase de ai ei. A văzut că Ducesa era tot cocoţată pe o creangă, cu căpşorul într-o parte, de parcă i-ar fi ascultat.

— Se pare că suntem amândoi pedepsiţi, i-a spus el porumbiţei.

S-a ridicat şi el în picioare şi a intrat în casă. Susan era în bucătărie.

— Vrei nişte ceai? l-a întrebat în timp ce umplea ceainicul.

— Da, te rog, a răspuns el şi s-a aşezat la masă.

Susan a pus ceainicul pe masă, apoi a deschis dulapul.

Ollie îşi chinuia mintea gândindu-se ce să spună. Erau atâtea lucruri pe care voia să le afle despre Susan. S-a hotărât în schimb să înceapă cu ce îi era ei mai drag.

— Ce-ţi place cel mai mult la porumbei?

Susan s-a întors cu un început de zâmbet pe chip.

— Totul.

Ollie, căruia i se luase o piatră de pe inimă văzând reacţia ei, a tras un scaun de la masă şi a poftit-o să ia loc lângă el.

— Spune-mi mai multe despre tot, a rugat-o Ollie.

— Sunt nemaipomenit de deştepţi, a început Susan. Spune-mi, dacă ştii, un alt animal care îşi găseşte drumul spre casă de la sute de kilometri depărtare.

Ollie şi-a frecat bărbia cu mâna, părând că se gândeşte.

— Broasca ţestoasă.

Susan a chicotit.

Ollie s-a aplecat spre ea.

— Şi ce altceva îţi mai place la porumbei?

— Sunt afectuoşi – puii sunt crescuţi de amândoi părinţii, a continuat Susan. Sunt splendizi, au culori şi forme spectaculoase. Îmi place la nebunie uguitul lor, după mine este mult mai liniştitor decât torsul pisicii. Sunt adorabili când merg legănându-se. Iar zborul lor este foarte graţios.

Şi-a lăsat mâna pe masă.

— Dar ce admir cel mai mult este devotamentul lor pentru familie. Nu se lasă până nu găsesc drumul spre casă.

Ollie a zâmbit.

— Cum se numeşte cineva care ştie totul despre păsări?

— Ornitolog.

— O să ajungi un ornitolog de seamă.

— Crezi?

El a dat din cap cu fermitate.

Susan şi-a plimbat degetul peste o zgârietură din lemnul mesei.

— Ţie ce-ţi place mai mult când zbori?

— Nu ştiu dacă o să găsesc cuvintele potrivite ca să vorbesc despre sentimentul de libertate pe care îl am când mă înalţ printre nori. Este emoţionant. Şi liniştitor, a răspuns Ollie şi a arătat cu degetul deasupra capului. Acolo, sus, mă simt ca o pasăre... ăă, şi mai bine, ca un porumbel.

Susan a zâmbit şi rămas tăcută câteva clipe.

— O să ajungi un admirabil pilot al aviaţiei militare, Oliver de Maine.

Ollie a văzut că mâna ei se găsea la câţiva centimetri de a sa. Simţea cum i se strânge stomacul.

Ceainicul a început să şuiere. Susan şi-a pus mâna în poală.

— Faci ceai, draga mea? a strigat Bertie din sufragerie.

— Da! a răspuns Susan privindu-l pe Ollie.

— Grozav! a spus Bertie. Vin imediat.

Susan s-a ridicat de la masă şi Ollie a urmărit-o din priviri, cu părere de rău că apa din ceainic nu a fiert toată seara.

Capitolul 16 EPPING, ANGLIA

Ploaia a adus întunericul mai devreme şi, la foarte scurt timp după aceea, urletul sirenelor antiaeriene. Avioanele germane care se apropiau le-au alungat foamea lui Susan, Ollie şi Bertie, care au sărit peste cină şi s-au refugiat în sufragerie.

Tunurile antiaeriene s-au dezlănţuit. Casa a început să se zgâlţâie din toate încheieturile. Susan, aşezată pe sofa lângă Ollie, şi-a dus mâinile la urechi.

Tânărul s-a uitat la Bertie, care stătea rezemat de spătarul fotoliului.

— Cât ţine?

Bertie a ridicat din umeri.

— Cel mai rău e când avioanele trec pe deasupra aerodromului North Weald. Tirul antiaerian ţine până când avioanele Luftwaffe se îndreaptă spre Londra.

Obuzele au explodat. Ceştile şi farfuriile au zornăit.

Câteva minute mai târziu, tunurile au încetat să bată, lăsând să se audă răpăitul ploii. Lumina lumânărilor pâlpâia în cameră. O oră întreagă au ascultat zgomotul îndepărtat al exploziilor din Londra.

Apoi s-a auzit deodată zumzetul unui roi de avioane deasupra lor. Susan s-a încordat toată, dar huruitul motoarelor s-a stins repede. Nici o explozie. Nici un tir. Doar ropotul ploii. Susan a răsuflat adânc cu uşurare, apoi a rămas cu privirea aţintită asupra lumânării.

— Crezi că Londra o să ardă?

Tânărul s-a uitat spre Bertie, care stătea cufundat în fotoliu cu ochii închişi, apoi s-a întors spre ea.

— Ploaia ajută.

Susan şi-a întors privirea spre el.

— Vreau să spun, crezi că mai rămâne ceva? a urmat ea.

Ollie s-a gândit câteva clipe, apoi a spus:

— Dacă londonezii sunt măcar pe jumătate la fel de curajoşi ca tine şi