punctul să cadă leşinat. Muncitorii şi soldaţii l-au ovaţionat frenetic. Ispolkom-ul, nevoit să cedeze, nu avea să-i ierte niciodată acest şantaj. Kerenski şi-a păstrat şi locul pe care-l ocupa în cadrul Ispolkomului, devenind astfel singura persoană care era membru atât în Soviet cât şi în Guvernul Provizoriu.

Revoluţia din Februarie a fost – pentru o revoluţie –, relativ puţin sângeroasă. Cifra totală a victimelor este estimată la 1 300-1450, din care 169 de morţi. Numărul morţilor ar fi putut fi mai mare, dacă Kerenski, asumându-şi riscuri personale considerabile, nu ar fi salvat de la linşaj funcţionarii ţarişti, ameninţaţi de mulţimea înfierbântată de chiar discursurile lui din Dumă. Aproape 4000 de oficiali ţarişti s-au predat sau au fost luaţi în custodie, pentru a fi protejaţi. Cei mai importanţi dintre ei au fost transferaţi în fortăreaţa Petru şi Pavel. Măruntul Protopopov se făcuse şi mai mic de frică, în timp ce era escortat, cu pistolul la tâmplă, spre fortăreaţă. Ca mulţi alţii, avea să piară în perioada „terorii roşii” bolşevice.

Deşi se intitula organ de „control democratic” al guvernului „burghez”, Ispolkom-ul a decis brusc să-şi aroge puteri legislative. A început prin a sfida guvernul, emiţând la 1 martie, fără nicio consultare prealabilă, documentul de tristă notorietate cunoscut drept Ordinul nr. 1. Acesta era redactat de un grup de ofiţeri şi civili cu convingeri socialiste. Cu toate că scopul lui declarat era de a răspunde doleanţelor soldaţilor, ordinul viza în realitate decapitarea corpului ofiţeresc, pe care intelectualitatea socialistă, versată în materie de istorie revoluţionară, îl considera terenul cel mai propice pentru o reacţie contrarevoluţionară. Adresat garnizoanei Petrograd, Ordinul nr. 1 a fost imediat interpretat ca aplicabil tuturor trupelor, de pe front sau din spatele frontului. El cerea alegerea în unităţile militare a unor „comitete” similare sovietelor, care urmau apoi să trimită reprezentanţi în Sovietul din Petrograd. Articolul 3 stipula că în materie de acţiune politică forţele armate se subordonau Sovietului. Articolul 4 proclama dreptul Sovietului de a anula acele ordine ale Guvernului Provizoriu care priveau chestiuni de natură militară. Articolul 5 prevedea preluarea de către comitetele de companie şi batalion a echipamentului militar şi interdicţia de acces la acest echipament pentru ofiţeri. Doar ultimele două articole se refereau la drepturile soldaţilor.

Acest document extraordinar, emis în plin război, cu acordul socialiştilor, a dus la politizarea armatei; ofiţerii au fost dezarmaţi şi lipsiţi de autoritatea lor asupra trupei. Rezultatul a fost o completă dezorganizare a forţelor armate. Comitetele din armată, îndeosebi cele de la nivelele superioare, au căzut în mâinile unor ofiţeri tineri, dintre care mulţi erau intelectuali menşevici, bolşevici şi socialist-revoluţionari. Guvernul a pierdut controlul forţelor armate, Sovietul devenind adevăratul stăpân al ţării. La 9 martie, la nicio săptămână de la formarea noului guvern, ministrul de război, Guşkov, îi telegrafia generalului Alekseev la Moghilev:

 

Guvernul Provizoriu nu are niciun fel de putere, iar ordinele sale sunt îndeplinite doar în măsura în care o îngăduie Sovietul de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor, care controlează cele mai importante pârghii ale puterii: trupele, căile ferate, serviciile poştale se află în mâinile lor. Adevărul crud este că Guvernul Provizoriu funcţionează doar pentru că Sovietul de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor îl tolerează.

 

Ţarul nu a participat în niciun fel la desfăşurarea evenimentelor. Ultimul lui ordin important fusese cel din 25 februarie, prin care cerea să se pună capăt dezordinilor. Din momentul în care a fost clar că ordinele ei nu pot fi aduse la îndeplinire, monarhia s-a retras în planul al doilea, puterea alunecând treptat în mâinile Dumei şi ale Sovietului. Însă, odată cu formarea Guvernului Provizoriu, chestiunea viitorului monarhiei devenise extrem de presantă. O parte a miniştrilor – în frunte cu Miliukov şi Guşkov – doreau menţinerea monarhiei, fie şi doar cu rol decorativ, cu argumentul că populaţia identifica statul cu persoana monarhului şi fără acesta s-ar fi lăsat cuprinsă de anarhie. Alţii erau de părere că, dată fiind starea de spirit a oamenilor, o astfel de opţiune era nerealistă. Unul dintre factorii principali care înclinau balanţa în defavoarea prezervării monarhiei era teama militarilor din Petrograd de a fi consideraţi răzvrătiţi şi a se vedea pedepsiţi. Din această cauză, garnizoana s-a opus fără şovăire Coroanei. În ceea ce priveşte restul ţării şi trupele de pe front, nu dispunem de informaţii demne de încredere pentru a aprecia atitudinea lor în această problemă.

În momentul sosirii la Pskov la 1 martie, Nicolae nu se gândea deloc la abdicare. Treptat însă, a început să ia în considerare şi această eventualitate, sub presiunea generalilor, influenţaţi şi ei de argumentele oamenilor politici, care susţineau că, pentru a asigura menţinerea în război a Rusiei până la victoria finală, ţarul trebuia să renunţe la tron. Generalul Alekseev, care preluase funcţia de comandant şef al armatei pe durata absenţei din Moghilev a ţarului, se temea că eventuala continuare a grevelor şi revoltelor în capitală ar fi putut perturba activitatea căilor ferate, întrerupând aprovizionarea frontului. Exista de asemenea riscul ca tulburările să se răspândească şi în rândurile trupelor combatante, desfăşurate la doar câteva sute de kilometri distanţă de Petrograd. Aflând despre izbucnirea unor dezordini la Moscova, Alekseev i-a telegrafiat la 1 martie ţarului:

 

O revoluţie în Rusia – de neevitat atunci când apar dezordini în spatele frontului – va însemna o încheiere ruşinoasă a războiului, cu toate urmările nefaste pe care acest lucru le-ar putea aduce pentru ţară. Soarta armatei atârnă direct de ceea ce se întâmplă în spatele frontului. Se poate afirma cu toată certitudinea că tulburările de acolo vor atrage tulburări în rândul trupelor de pe front. Nu se poate cere armatei să continue lupta, în timp ce acasă revoluţia se răspândeşte. Vârsta tânără a efectivelor şi a corpului ofiţeresc, alcătuite în foarte mare măsură din rezervişti şi studenţi, nu ne oferă motive să credem că armata nu va reacţiona faţă de evenimentele care se petrec în Rusia.

 

Alekseev recomanda ţarului să permită Dumei formarea unui cabinet. Telegrama lui Alekseev, recepţionată puţin înainte de miezul nopţii, a lăsat o impresie deosebită asupra ţarului. Sub influenţa ei, Nicolae