Cărți «Scurtă istorie a revoluției ruse descarca online gratis cărți de top .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
În vreme ce ţarul se răsucea în pat, îngrijorat de soarta familiei lui şi întrebându-se ce efect vor avea concesiile făcute, generalul Ruzski a luat legătura cu Rodzianko. Convorbirea lor, purtată prin teleimprimator, a durat patru ore. Pus la curent cu instrucţiunile ţarului, Rodzianko a răspuns că ţarul pare să nu-şi dea seama cât de mult s-a deteriorat situaţia: garnizoana era complet scăpată de sub control, soldaţii trăgeau unii în alţii. Concesiile lui Nicolae deveniseră irelevante; numai abdicarea lui ar mai fi putut potoli trupele răzvrătite. În timp ce conversaţia lui Ruzski cu preşedintele Dumei continua, benzile cu textul convorbirii erau transmise la Moghilev, generalului Alekseev. Stupefiat de ceea ce citea, Alekseev le-a trimis comandanţilor frontului şi ai flotei, cerându-le punctul de vedere asupra recomandărilor lui Rodzianko. Personal, le scria el acestora, sunt de părere că ţarul ar trebui să abdice în favoarea fiului său minor, iar fratele lui, Marele Duce Mihail, să conducă regenţa.
La 2 martie, orele 10:45, Ruzski i-a prezentat ţarului benzile convorbirii lui cu Rodzianko. Ţarul le-a examinat în tăcere. A spus apoi că ia în considerare o eventuală abdicare, dar se îndoieşte că poporul va înţelege o astfel de măsură. Şi-a reafirmat
convingerea fermă că era blestemat, că adusese Rusiei numai nenorocire. A spus că în noaptea trecută îşi dăduse seama în mod limpede că declaraţia [privitoare la miniştrii Dumei] nu avea să fie de niciun ajutor… „Dacă e nevoie, pentru binele Rusiei, ca eu să mă dau la o parte, sunt pregătit să o fac.”
În jurul orelor 2 după-amiaza, Pskov-ul se afla în posesia răspunsurilor comandanţilor trupelor de uscat şi marinei la cererea lui Alekseev. Toţi, inclusiv Marele Duce Nikolai Nikolaevici, comandant al frontului caucazian, erau de acord că Nicolae trebuie să renunţe la tron. Ruzski, însoţit de doi generali, i-a adus ţarului benzile. După ce le-a citit şi a ascultat opiniile fiecăruia din cei prezenţi – care coincideau cu cele ale celorlalţi comandanţi –, s-a retras. A reapărut după o oră, purtând textul unei declaraţii de abdicare scrisă de mână pe hârtie de telegraf, în două exemplare, unul destinat lui Rodzianko, celălalt lui Alekseev. Coroana urma să treacă ţareviciului Alexei, cu stipularea că până la majoratul acestuia, Mihail avea să fie regent.
Totul demonstrează că Nicolae a abdicat din raţiuni patriotice, convins fiind de generali că trebuia să procedeze astfel pentru a menţine Rusia în război şi a-i aduce laurii victoriei. Dacă ar fi fost preocupat doar să păstreze coroana, ar fi putut pur şi simplu să încheie pace cu germanii – aşa cum avea să facă Lenin un an mai târziu – şi să trimită trupele de pe front împotriva rebelilor din Petrograd şi Moscova.
Înainte ca declaraţia de abdicare să fi fost făcută publică, Ruzski a aflat că doi deputaţi din Dumă, dintre care unul era chiar Guşkov, se aflau în drum spre Pskov. Când i s-a adus la cunoştinţă acest lucru, ţarul a cerut ca documentele de abdicare să-i fie înapoiate: credea poate că cei doi deputaţi, amândoi monarhişti cunoscuţi, aduceau veşti care puteau însemna rămânerea lui pe tron. Aşteptând sosirea mesagerilor, Nicolae l-a consultat pe medicul curţii în legătură cu boala fiului său. Rasputin, spunea el, îl încredinţase că atunci când avea să împlinească treisprezece ani – în chiar acel an, 1917 – Alexei urma să fie complet vindecat de hemofilie. Era adevărat? Medicul i-a răspuns că din nenorocire medicina nu cunoştea asemenea cazuri miraculoase. Primind această lămurire, Nicolae s-a răzgândit. Nedorind să se despartă de băiatul suferind, a hotărât pe loc să lase coroana Marelui Duce Mihail. Acest act impulsiv părea ultima zvâcnire a vechiului spirit patrimonial, pentru care coroana era proprietatea ţarului. Decizia era nu doar ilegală, ci şi nerealistă.
Cei doi membri ai Dumei au sosit la orele 9:45 seara, fiind imediat conduşi în vagonul ţarului. Nu aduceau veşti bune: conducerea Dumei era de părere că ţarul ar trebui să abdice în favoarea ţareviciului. Nicolae a răspuns că se hotărâse deja să procedeze astfel, dar dată fiind posibilitatea ca fiul său să nu se mai vindece niciodată, avea să abdice şi în numele lui Alexei şi să lase coroana lui Mihail. Deputaţii au fost uluiţi de idee, dar Nicolae rămânea de neclintit. A modificat textul declaraţiei, numindu-l succesor pe Mihail. În document, ţarul sublinia că face acest sacrificiu pentru a aduce Rusiei victoria în războiul „crâncen” dus împotriva unui inamic hotărât să subjuge Rusia.{13} în timp ce declaraţia era transcrisă, Nicolae a acceptat cererea deputaţilor ca Lvov să preia funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar Marele Duce Nikolai Nikolaevici pe aceea de comandant-şef. Ţarul a plecat apoi spre Moghilev, pentru a-şi lua rămas bun de la trupe. În acea noapte, a notat în jurnalul său: „Părăsit Pskov-ul la 1 noaptea cu sentimente apăsătoare despre evenimente. În jur numai trădare şi laşitate şi dezamăgire.”
În contextul strict al momentului, abdicarea lui Nicolae a fost un eveniment mai degrabă lipsit de semnificaţie, fiindcă el fusese deja detronat cu patru zile mai înainte de Dumă şi Sovietul din Petrograd. Într-un context mai larg însă, ea reprezenta un eveniment capital. Ţarul era pivotul structurii politice a ţării. Toate atributele autorităţii erau reunite în persoana lui, toate cadrele administraţiei şi armatei îi datorau ascultare. Populaţia vedea în el întruchiparea statului. Îndepărtarea lui lăsa în urmă un gol: statul dispăruse.
Când Guşkov şi însoţitorul lui au ajuns la Petrograd, în zorii zilei de 3 martie, aducând cu ei declaraţia de abdicare a ţarului, cabinetul se afla într-o întrevedere cu Mihail. Marele Duce era surprins şi contrariat de faptul că fratele lui îl desemnase ca succesor la tron fără a-l fi consultat. A urmat o scenă de mare intensitate emoţională, Miliukov cerându-i să accepte coroana, în timp ce Kerenski îl implora să refuze. Ceea ce a
