decis deznodământul a fost incapacitatea lui Rodzianko de a garanta siguranţa personală a lui Mihail. Spre seară, Marele Duce a semnat o declaraţie prin care refuza coroana atâta vreme cât Adunarea Constituantă nu ar fi considerat necesar să i-o acorde.

În ziua următoare, la 4 martie, cele două declaraţii au fost făcute publice. Conform martorilor oculari, populaţia a primit apariţia lor cu bucurie.

Nicolae a reuşit în cele din urmă să ajungă la Ţarskoe Selo, unde el şi familia lui au fost plasaţi în arest la domiciliu. În cele cinci luni care au urmat, a dus o viaţă liniştită, curăţind zăpada, făcând lectură în familie şi plimbându-se. Guvernul, care se simţea incomodat de prezenţa lui, a negociat cu Marea Britanie să i se acorde azil. Iniţial, englezii au acceptat, dar apoi şi-au retras invitaţia, de teama eventualelor obiecţii ale Partidului Laburist. Vestea acestui nou act de neloialitate l-a deprimat, se spune, în mod profund pe fostul ţar.

 

Intelectualii care formau noul guvern al Rusiei se pregăteau de mulţi ani pentru acest moment. Niciunul dintre ei nu avea însă experienţă administrativă, iar în timpul Revoluţiei din 1905 şi după aceea refuzaseră ofertele de a se implica în administrarea ţării. Considerau că politica înseamnă legiferare, şi mai puţin administrare. Guvernul Provizoriu a emis nenumărate legi, cu intenţia de a repara abuzurile vechiului regim, fără a crea noi instituţii în locul celor pe care le desfiinţase. Într-o ţară care de-a lungul întregii sale istorii se obişnuise cu o guvernare centralizată şi ordine venite de sus, Guvernul Provizoriu s-a lansat într-o politică de laissez-faire absolut – şi asta în plin război, cu un nivel al inflaţiei fără precedent şi în contextul unor mari fierberi în mediul rural.

La 4 martie, pe baza programului în opt puncte adoptat împreună cu Ispolkom-ul, guvernul a dizolvat Departamentul Poliţiei, Ohrana şi Jandarmeria, transferând funcţiile poliţiei unor miliţii cetăţeneşti conduse de ofiţeri aleşi şi subordonate zemstvelor locale şi consiliilor municipale, în ziua următoare a demis toţi guvernatorii şi viceguvernatorii, încredinţând responsabilităţile deţinute de aceştia preşedinţilor de consiliu ai zemstvelor, care nu exercitaseră niciodată funcţii administrative. Măsurile au avut ca efect distrugerea întregului aparat administrativ al statului. Rusia din primăvara anului 1917 oferă exemplul fără precedent al unui guvern care, născut în urma unei revoluţii, demontează întregul mecanism administrativ existent înainte de a-l putea înlocui cu unul propriu.

La început, vidul administrativ nu şi-a făcut simţite efectele. Întreaga populaţie, inclusiv elementele cele mai reacţionare, s-a declarat loială Guvernului Provizoriu, care a funcţionat o vreme împins de valul entuziasmului popular. Puterile aliate, începând cu Statele Unite (la 9 martie), satisfăcute de poziţia guvernului rus, favorabilă rămânerii în război, i-au acordat acestuia recunoaştere diplomatică. Dar semnele de sprijin din partea populaţiei şi a puterilor străine erau înşelătoare şi au făcut guvernul să persiste în convingerea că are situaţia sub control, când în realitate se găsea pe nisipuri mişcătoare. Nabokov scria despre Guvernul Provizoriu în memoriile lui: „Lucrul pe care mi-l amintesc cel mai pregnant este senzaţia că tot ceea ce se întâmpla părea ireal.”

Unul dintre aspectele acestei irealităţi îl constituia dubla natură a guvernului. Ispolkom-ul repeta de câte ori avea ocazia că guvernul exista doar cu aprobarea sa şi că, deşi miniştrii puteau, într-o manieră strict limitată, să se ocupe de chestiunile „marii politici”, Sovietul controla aspectele vieţii de zi cu zi. Ispolkom-ul legifera în toate domeniile. Cedând presiunilor muncitorilor, instituise ziua de lucru de opt ore în toate fabricile, chiar şi în cele care participau la producţia de război. La 3 martie a ordonat arestarea membrilor familiei imperiale, inclusiv a Marelui Duce Nikolai Nikolaevici. La 5 martie a dispus încetarea apariţiei ziarelor „reacţionare”. Două zile mai târziu, avea să interzică redactorilor-şefi de la toate cotidienele şi periodicele să mai publice fără permisiunea expresă a Sovietului – adică a Ispolkomului însuşi. Aceste încercări de a reinstaura cenzura de dinainte de 1905 au provocat proteste atât de puternice, încât măsurile au trebuit revocate, dar devenise limpede că intelighenţia socialistă, deşi profesa idealuri democratice dintre cele mai elevate, era pregătită să încalce unul dintre principiile fundamentale ale democraţiei: libertatea de expresie.

Ispolkom-ul insista ca guvernul să nu ia nicio decizie importantă fără aprobarea sa, în care sens a creat o „Comisie de Legătură14 alcătuită din cinci intelectuali socialişti şi însărcinată cu asigurarea respectării acestei directive. Conform afirmaţiilor lui Miliukov, guvernul a îndeplinit toate cerinţele Comisiei.

Din motivele care au fost deja expuse, Ispolkom-ul acorda o atenţie deosebită forţelor armate. Pentru a „facilita legăturile”, el a numit la 19 martie comisari la Ministerul de război, la cartierul general al armatei şi la cartierele generale ale frontului şi flotei. În zona frontului, ordinele comandanţilor militari nu erau puse în aplicare fără aprobarea prealabilă a Ispolkomului şi a comisarilor numiţi de acesta.

În prima sa lună de existenţă, Sovietul din Petrograd coordona doar activitatea capitalei, dar ulterior şi-a extins autoritatea asupra întregii ţări. După ce a inclus în rândurile lui reprezentanţi ai sovietelor oraşelor din provincie şi ale unităţilor de pe front, Sovietul s-a transformat într-un Soviet de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor din întreaga Rusie, iar Ispolkom-ul şi-a schimbat numele în Comitetul Central Executiv al întregii Rusii (CCE). Numărul membrilor Ispolkomului a fost mărit la şaptezeci şi doi; dintre aceştia, douăzeci şi trei erau menşevici, douăzeci şi doi socialist-revoluţionari şi doisprezece bolşevici. CCE-ul se substituia în fapt Sovietului. În primele patru zile de existenţă (28 februarie-3 martie), Sovietul se întrunea zilnic în plen. În restul lunii martie s-a întrunit de patru ori, iar în aprilie de şase ori. Nimeni nu acorda atenţie şedinţelor lui zgomotoase, limitate în esenţă la aprobarea prin aclamaţii a rezoluţiilor înaintate de CCE.

Cu toate că Ispolkom-ul şi CCE-ul se declarau purtătorii de cuvânt ai maselor, niciun reprezentant al vreunei organizaţii ţărăneşti nu făcea parte din ele. Ţăranii, care constituiau 80% din populaţie, aveau propria lor Uniune, care nu întreţinea legături cu Sovietul. Acest Soviet al întregii Rusii vorbea prin urmare doar în numele unei mici părţi a populaţiei ţării, 10 până la cel mult 15 procente, dacă ţinem cont că ţărănimea şi „burghezia” nu erau reprezentate.

Guvernul Provizoriu emitea lege