– Cum trecem înapoi peste gard?

Răspunsul veni atunci când l-au observat pe Arthur Berg urcând cât mai aproape posibil de un stâlp al gardului.

– Sârma e mai tare acolo, indică Rudy.

Aruncă sacul pe partea cealaltă, o ajută mai întâi pe Liesel, apoi ateriza lângă ea, printre fructele care alunecaseră din sac.

Lângă ei se aflau picioarele lungi ale lui Arthur Berg, iar el îi privea amuzat.

– Nu-i rău, ateriză vocea de sus. Nu-i rău deloc.

Când s-au întors la râu, ascunşi printre copaci, el a luat sacul şi le-a dat lui Liesel şi lui să-şi împartă o duzină de mere.

– Bună treabă! fu ultimul său comentariu despre subiect.

În după-amiaza aceea, înainte să se întoarcă acasă, Liesel şi Rudy au mâncat fiecare câte şase mere într-o jumătate de oră. La început, au nutrit gândul să-şi împartă fructele cu cei de acasă, dar asta presupunea un pericol considerabil. Nu le-ar fi făcut nicio plăcere să explice provenienţa fructelor. Liesel chiar se gândi că ar putea să-i spună doar lui papa, dar nu voia ca el să creadă că are de-a face cu un infractor înrăit. Aşadar, a mâncat merele.

Pe malul râului unde a învăţat să înoate, fiecare măr a fost dat gata. Neobişnuiţi cu un asemenea lux, ştiau că era probabil să le fie rău.

Au mâncat oricum.

– Saumensch! a ocărât-o mama în acea seară. De ce vomiţi atât de mult?

– Poate că e supa de mazăre, a sugerat Liesel.

– Aşa e, i-a cântat papa în strună. Era din nou la fereastră. Asta trebuie să fie. Şi eu mă simt un pic rău.

– Pe tine cine te-a întrebat, Saukerl? Rapid, ea s-a întors să se ocupe de Saumensch-ul vomitător. Ei? Ce este? Ce este, scroafă mizerabilă?

Dar Liesel nu a spus nimic.

„Merele, se gândi ea fericită. Merele”, şi a vomitat încă o dată, pentru noroc.

Stăteau afară, la Frau Diller’s, lângă peretele văruit cu alb.

Liesel avea în gură o acadea.

Soarele îi intra în ochi.

În ciuda acestor dificultăţi, încă putea să vorbească şi să se certe.

O ALTĂ CONVERSAŢIE ÎNTRE RUDY ŞI LIESEL – Grăbeşte-te, Saumensch, cu asta sunt deja zece.– Nu, sunt numai opt – mai am două.– Atunci, grăbeşte-te! Ţi-am spus că ar fi trebuit să luăm un cuţit şi să o tăiem în două… Haide, cu asta sunt două.– Bine. Uite. Şi nu o înghiţi.– Arăt ca un idiot? O scurtă pauză.– E grozavă, nu?– Fără doar şi poate, Saumensch.

La sfârşitul lunii august şi la sfârşitul verii, găsiseră un pfenig{10} pe jos. Exaltare pură.

Zăcea pe jumătate descompus în pământ, pe traseul rufelor de spălat şi de călcat. O monedă ruginită, singuratică.

– Ia te uită la asta!

Rudy se năpusti asupra ei. Entuziasmul aproape că pişcă în timp ce se întorceau la Frau Diller’s şi nici nu le trecea prin cap că un singur pfenig ar putea să nu însemne preţul corect. Au năvălit pe uşă şi s-au postat în faţa proprietăresei ariene, care le aruncă o privire sfidătoare.

– Aştept! spuse ea.

Avea părul strâns la spate şi rochia neagră îi sufoca trupul. Fotografia înrămată a Führerului stătea de gardă pe perete.

– Heil Hitler! a luat Rudy iniţiativa.

– Heil Hitler! a răspuns ea îndreptându-se în spatele tejghelei. Şi tu? o privi cu asprime pe Liesel, care a rostit şi ea grabnic un „Heil Hitler”.

Nu i-a luat mult lui Rudy să dezgroape moneda din buzunar şi să o pună ferm pe tejghea. Privi drept în ochii cu ochelari ai lui Frau Diller şi rosti:

– Acadele combinate, vă rog.

Frau Diller zâmbi. Dinţii îşi dădeau coate ca să-i încapă în gură, iar amabilitatea neaşteptată îi făcu pe Rudy şi pe Liesel să zâmbească înapoi. Nu pentru mult timp.

S-a aplecat, a căutat puţin şi a revenit.

– Uite! zise ea, aruncând o singură acadea pe tejghea. Combin-o singur.

Afară, au desfăcut-o şi au încercat să o muşte ca să o împartă în două, dar zahărul era ca sticla. Mult prea dur chiar şi pentru caninii ca de animal ai lui Rudy. În loc să facă asta, au trebuit să şi-o treacă unul altuia până când s-a terminat. De zece ori a supt Rudy. De zece ori, Liesel. Când unul, când celălalt.

– Asta înseamnă viaţă bună, anunţă Rudy la un moment dat, rânjind cu bomboana în gură, iar Liesel nu îl contrazise.

După ce au terminat, amândoi avea gurile exagerat de roşii şi, în timp ce se îndreptau spre acasă, s-au sfătuit reciproc să stea cu ochii în patru, că poate mai găseau o monedă.

Bineînţeles că nu au găsit nimic. Nimeni nu poate fi atât de norocos de două ori în acelaşi an, mai ales în aceeaşi după-amiază.

Totuşi, au mers pe strada Himmel căutând veseli pe jos, cu gurile şi dinţii roşii.

Acea zi fusese grozavă, iar Germania nazistă era un loc nemaipomenit.

Mergem mai departe acum, la o luptă dintr-o noapte friguroasă. Îl vom lăsa pe hoţul de cărţi să recupereze mai târziu.

Era 3 noiembrie, iar pardoseala trenului îi ţinea bine picioarele. În faţa lui se afla exemplarul Mein Kampf din care citea. Salvatorul său. Transpiraţia îi şiroia din mâini. Urme de degete ţineau strâns cartea.

EDITURA HOŢUL DE CĂRŢI PREZINTĂ OFICIAL Mein Kampf (Lupta mea)de Adolf Hitler

În urma lui Max Vandenburg, oraşul Stuttgart îşi deschidea braţele batjocoritor.

Nu era bine-venit acolo şi încercă să nu privească înapoi. Pâinea învechită i se dezintegra în stomac. De câteva ori, se răsuci din nou şi privi luminile micşorându-se şi dispărând cu totul.

„Să pari mândru, se sfătui singur. Nu poţi să arăţi că ţi-e teamă. Citeşte cartea. Zâmbeşte la ea.