şi mai tare. Bărbatul cu inel se afla acum din nou în faţa lui, iar Nick, temându-se că pielea îi va fi sfâşiată încă o dată, îl izbi în plex. Lui Ineluş i se tăie respiraţia, se încovrigă şi începu să horcăie după aer, ca un terrier bolnav de laringită.

Ceilalţi făcură cerc în jurul lui. Pentru Nick nu mai erau acum decât nişte umbre, nişte tipi vânjoşi – băieţi pe cinste, îşi ziceau ei – în cămăşi cenuşii, cu mânecile suflecate, scoţând la iveală bicepşii lor mari şi pistruiaţi din cauza soarelui. Purtau pantofi butucănoşi, de lucru. Şuviţele de păr unsuros le cădeau peste ochi. În ultimele raze de lumină ale acelei zile, totul începea să pară un coşmar. Sângele îi şiroia în ochiul pe care mai reuşea să-l ţină deschis. Rucsacul îi fu smuls din spate. Loviturile se abătură asupra lui ca o ploaie şi în curând din el nu mai rămase decât o marionetă fără oase şi tremurândă, mânuită de nişte sfori destrămate. Însă cunoştinţa nu şi-o pierdu de tot. Singurele sunete rămâneau gâfâielile scoase atunci când îl loveau cu pumnii şi ciripitul limpede al unui caprimulg, din vârful unui pin din apropiere. Ineluş se ridică nesigur pe picioare.

― Ia ţineţi-l, îi îndemnă el pe ceilalţi. Ţineţi-l de păr!

Mai multe mâini îl înhăţară de braţe. Cineva îşi înfipse ambele gheare în părul negru şi cârlionţat al lui Nick.

― De ce nu ţipă? strigă nervos cineva din gaşcă. De ce naiba nu ţipă, Ray?

― Ţi-am zis să nu pomeneşti v-un nume, spuse Ineluş. Mi se rupe mie de ce nu ţipă el. Îl fac praf. Nenorocitu’ m-a lovit. E un împuţit care se bate murdar, asta e!

Pumnul coborî cu putere spre el. Nick îşi smuci capul într-o parte, iar inelul nu-l atinse decât în treacăt.

― Ţineţi-l, bă, cum vă zic, spuse Ray. Ce naiba sunteţi? O ceată de labagii?

Pumnul se abătu iar asupra lui, şi de această dată nasul lui Nick se transformă într-o tomată strivită din care picura zeama. Respiraţia i se blocă, transformându-se într-un sforăit. Relaţia dintre el şi realitate se subţiase teribil, fiind gata să se rupă de tot. Gura i se deschise şi sorbi din aerul proaspăt al nopţii. Pasărea de noapte îşi înălţa iarăşi cântecul ei dulce şi însingurat. Dar Nick nu auzi nici de această dată nimic, aşa cum nu auzise nici mai înainte.

― Ţineţi-l, bă, repetă Ray. V-am zis să-l ţineţi, fir-ar al naibii.

Pumnul se apropie încă o dată. Doi dinţi din faţă se sfărâmară la impactul teribil cu inelul. Chinul era atât de mare, încât nu reuşi să scoată vreun sunet. Picioarele îl lăsară şi s-ar fi prăbuşit ea un sac de cereale dacă n-ar fi fost susţinut de cei din spatele lui.

― Ray, ajunge! Ce, vrei să-l omori?

― Ţineţi-l! Nenorocitu’ m-a lovit. Îl fac praf...

O pereche de faruri luminară deodată drumul, limitat în această porţiune de tufişuri mărunte şi străjuit din loc în loc de pini mari şi bătrâni.

― Vai, Isuse!

― Aruncaţi-l, aruncaţi-l!

Era chiar vocea lui Ray, dar acesta nu se mai afla în faţa lui. Nick simţea o vagă urmă de uşurare, dar cea mai mare parte din energia conştientă de care mai dispunea în acel moment se concentra asupra durerii sfâşietoare din gură. Cu vârful limbii pipăia sfărâmăturile de dinţi.

Mâinile îl târâră până-n mijlocul drumului. Cercurile tot mai apropiate de lumină îl prinseră în raza lor, ca pe un actor aflat pe scenă. Frânele scrâşniră. Nick se sprijini pe mâini şi încercă să-şi convingă picioarele să se pună în mişcare, însă fără succes; renunţaseră la luptă. Se prăbuşi pe suprafaţa asfaltului, iar ţipătul infernal al frânelor şi-al cauciucului păru să preceadă lovitura fatală, pe care el o aştepta cu resemnare. Cel puţin se punea astfel capăt durerii din gură.

O jerbă de pietricele îi veni în obraz, apoi se trezi privind o anvelopă care se oprise la doar câţiva centimetri de el. Vedea o piatră mică şi albă înţepenită între profilurile cauciucului, ca o monedă ţinută între două degete.

O bucată de cuarţ, îi veni un gând aiurea, apoi leşină.

 

Când îşi reveni, Nick constată că era întins pe un prici. Era tare, dar în ultimii trei ani se obişnuise cu aşternuturi şi mai dure decât ăsta. Deschise ochii cu mare efort. Ai fi zis că aveau lipici, iar dreptul, cel lovit de luna aceea care o luase razna, nu se mai deschidea decât pe jumătate.

Constată că vedea un tavan cenuşiu şi crăpat, din ciment. Sub el se încrucişau mai multe ţevi înfăşurate în izolaţie. Un gândac mare se rostogolea grăbit de-a lungul uneia dintre ele. Câmpul lui vizual era intersectat de un lanţ. Îşi ridică puţin capul şi simţi cum îl străbate un val de durere cumplită, în schimb văzu şi un al doilea lanţ pornind de la piciorul exterior al priciului şi până la un bolţ înfipt în zid.

Îşi întoarse capul spre stânga (alt acces de durere, parcă mai puţin ucigător) şi descoperi un perete din beton, plin de crăpături. Peste tot se vedeau inscripţii. Unele vechi, altele noi, cele mai multe erau însă producţiile unor analfabeţi. LOCUL ĂSTA ARE GÂNDACI. LOUIS DRAGONSKY, 1987. MIE ÎMI PLACE ÎN CUR. DELIRIUM TREMENS POA’ SĂ FIE FOARTE SIMPATIC. GEORGE RAMPLING E UN LABAGIU. ÎNCĂ TE IUBESC SUZANNE. AICI E O PORCĂRIE, JERRY. CLYDE D. FRED 1981. Mai apăreau şi desene cu penisuri mari, care se bălăbăneau, ţâţe uriaşe, vagine desenate schematic. Toate acestea căpătară imediat coerenţă. Nick înţelese că se afla în celula unei închisori.

Se sprijini cu grijă în coate, îşi împinse picioarele (încălţate în papuci de hârtie) peste marginea patului şi apoi se ridică în fund. Durerea aceea teribilă îi reveni, iar coloana vertebrală scoase un scârţâit alarmant. Stomacul şi maţele făceau un soi de revoluţie şi pe deasupra îl cuprinse şi o greaţă imensă, de felul celor mai înspăimântătoare şi descurajatoare, care te face să te rogi la toţi dumnezeii ca să-ţi treacă.

În loc să strige cât îl ţinea gura – pentru că asta i-ar fi fost imposibil —, Nick se aplecă peste genunchi, cu o mână pe fiecare obraz, şi aşteptă să se potolească răul. Ceea ce