fată care spuse că îl caută pe tovarăşul Moromete Niculae şi că vrea să vorbească cu el. Ea nu zise dacă se poate, ci pur şi simplu vroia să vorbească cu activistul. Omul de la poartă era unul care n-o cunoştea şi îi ceru buletinul. Îl deschise la prima pagină, îl ţinu astfel deschis cu mâna lui făcută să ţină buşteni şi nu hârtii şi cu cealaltă ridică receptorul care semăna cu cel al lui Zdroncan şi întrebă pe cineva din comitet dacă tovarăşul Moromete putea să vină până la poartă unde îl aştepta… Şi aici el silabisi cam mirat şi nesigur: Fântână Măria…

  — Da? zise el. Nu poate? Aha! făcu omul. Bine. Nu poate, i se adresă el apoi fetei, dar în clipa aceea uşa se deschise din curte şi apăru în biroul mic al informaţiilor chiar cel căutat.

  Cu mâinile în buzunar Niculae ieşi cu ea în stradă şi o întrebă ce vroia. Fata avea înfăţişarea celui care vine de departe la o rudă, a găsit-o şi e bucuros cu măsură, aşa cum se cuvine. Nu răspunse la întrebarea care i se pusese. Era îmbrăcată ceva mai bine decât în dimineaţa când venise pe la el în pridvor şi, deşi era cald, avea un bariş pe cap. Drept răspuns ea zise că nu era singură şi arătă cu mâna parcul oraşului cu care se învecina clădirea comitetului: pe una din băncile din apropiere se vedea într-adevăr stând şi aşteptând altă fată, îmbrăcată însă într-o rochie mai vie şi fără nimic pe cap.

  — Didina lui Palici, zise Marioara, nu-l ştii pe tat-său? Au lotul lângă al nostru şi când eram mică îl auzeam pe nea Palici aşa gros, pe mirişte: Boi Poline! Polinee! Şi ăsta se supăra şi nu zicea nimic şi nea Palici iar îl auzeai: Boi Poline! Polinee! Ce e, mă?! se răstea ăsta aşa cam după un ceas şi nea Palici: Hai, boi Poline, să mâncăm dovleac. Îi era ruşine, de, lui alde Polin, că auzea toată lumea cum îl chema tat-său să mănânce dovleac.

  Niculae se uită la ea: „nu-i stă rău unei fete când îşi aduce aminte de copilăria ei, gândi el. E veselă. Ce i s-o fi întâmplat?” Fata cealaltă, între timp, se şi ridicase şi se apropia.

  — E la facultate, zise Marioara.

  — La ce facultate? întrebă Niculae drept orice prezentare.

  Didina lui Palici nu se grăbi însă să răspundă, se strâmbă afectând o mulţumire indiferentă şi răspunse:

  — La o facultate! Şi îi făcu semn fetei lipoveanului din cap că ea o ia înainte.

  Oraşul era plin de ţărani, de funcţionari săteşti în delegaţie, de elevi şi de soldaţi. Crepusculul care se lăsa încet peste salcâmii şi clădirile lui vechi amintea de câmpia care îl împresura şi de tăcerea ei uriaşă. Adevăraţii lui locuitori erau însă de descoperit în această foiala pestriţă, care umplea şi cele câteva restaurante, cofetării şi berării şi se părea chiar că ei nici nu existau de fapt, străzile fiind pline de prăvălii închise cu zăvoare definitive, cu ferestrele bătute în scânduri şi cu firmele fie mâncate de rugină, fie date jos şi rămânând doar urmele. Tot ceea ce justificase altă dată pavarea străzilor şi ridicarea de astfel de case aşezate des unele lângă altele nu se mai vedea decât în clădiri şi în firmele moarte, ca şi când oraşul ar fi fost dezgropat din pământ şi case şi străzi redate existenţei ca odinioară, dar fără oamenii care le locuiseră, şi acum era invadat de o mulţime de turişti, care aveau însă tot felul de treburi şi nu stăteau să cadă pe gânduri în faţa vestigiilor unor generaţii dispărute. Ajunseră în centru şi Niculae se opri în faţa unei plăcintării şi o întrebă dacă nu-i era cumva sete; se vindea acolo şi bere.

  — Şi nici o plăcintă nu vreai?

  Ea dădu din cap scurt şi hotărât: Nu. Niculae însă intră şi bău o sticlă, după care reapăru şi-şi continuară drumul. Ea o luase pe o anumită stradă.

  — E unul de la noi din sat, al lui Cocioală, e rudă cu Palici, şi au casă de mult pe strada asta, e brigadier silvic, zise Marioara. E plecat în concediu la Sinaia, are grijă Didina de casă.

  — Ei, ia spune, zise Niculae. Cu ce pot să-ţi fiu de folos?

  — M-a trimes tata să-i iau nişte nasturi, că n-am găsit la farmacia din Balaci, mi-a spus doctoriţa de-acolo că mi-a dat reţetă de Bucureşti, că numai la Bucureşti o să găsesc, da’ mi-a spus să încerc şi la Pălămida.

  — Dar ce-are tac-tău?

  — Nu ştiu, de-ale lui, nu mai e la moară, l-a dat Isosică jos şi tata s-a apucat iar să bea. Nu i-a făcut rău pe loc, că l-a mai strecurat prin pâine, da’ zicea că nu mai are gustu ăla şi într-o zi l-a băut aşa şi a băut mai mult. Dimineaţa când să se dea jos din pat, ologise. Cică dacă îi găsesc nasturii ăia o să-i treacă, dar ce folos, zicea doctorul, că pe urmă o să bea iar. Tata s-a jurat că nu mai bea, numai să meargă iar. Treci, zice, şi pe la Niculae al lui Moromete şi spune-i situaţia. Ce situaţie! se miră fata singură dând din umeri, dă-o încolo de moară, să-şi vază mai bine de treabă ca toţi oamenii.

  Între timp se făcuse de tot întuneric şi oraşul începuse să se golească de mişcarea de pe străzi. Se lăsa tăcerea.

  — Şi ai găsit nasturii ăia? zise el întru târziu.

  — Nu, cică tot la Bucureşti.

  — Şi când ai venit? mai zise el tot aşa, după ce merseră multe zeci de paşi.

  — Ieri cu trenul de şase.

  — Şi ai dormit aici?

  Ea spuse că da. Ajunseseră în dreptul unei porţi. De-acolo se şi simţea apropierea şi întunericul câmpiei adormite. Era o linişte mai mare decât într-un