sat, fiindcă acolo hămăitul rar al câte unui câine tot mai arăta că mai era cineva treaz. Aici nu se auzea nimic, puteai să stai aşa ceasuri întregi. Strada zăcea în întuneric de la un capăt la altul şi numai la casa de-alături se vedea o lumină aprinsă, pesemne Didinei lui Palici îi era urât să adoarmă singură pe întuneric şi poate că aştepta sau poate că adormise cu lumina aprinsă. Marioara se răzimase de stâlpul porţii şi stătea nemişcată, nu zicea nimic. Niculae rămăsese în faţa ei şi stătea şi el şi tăcea. Minutele treceau în această muţenie şi în acest calm pe care numai apropierea depărtărilor fără obstacol, sub respiraţia liniştitoare şi sub lumina stelară a nopţii de vară a câmpiei îl poate ţine în echilibru. Un om întârziat apăru la capătul străzii şi începu să se apropie de cei doi. Trecu apoi pe lângă ei cum ar fi trecut pe lângă nişte stâlpi scufundaţi în pământ şi îşi văzu de drum până ce intră şi el într-o curte şi se făcu din nou linişte.

  — Am o veste mare să-ţi dau, şopti Marioara.

  — Dă-mi-o! şopti şi el. Zici că brigadierul ăsta v-a lăsat vouă casa pe mână. Nu vrei să intrăm înăuntru?!

  Marioara avu o privire reflexă de ţărancă; se uită în jur: îi vedea sau nu-i vedea cineva? Se decise: nu-i vedea nimeni! Şi deschise portiţa şi o luă înainte…

 Chapter 7

 

  Faptul însă că într-una din zilele acelei săptămâni cât mai statură fetele acolo doi tineri trecură pe la ele, şi unul din ei aduse la un moment dat un cufăr, nu atrase atenţia nimănui, fiindcă totul se petrecu la lumina zilei; tinerii statură aşa cam preţ de un ceas vorbind între ei înăuntru, dar cu geamul deschis, apoi ieşiră şi se duseră. După o săptămână unul dintre ei reveni, de astă dată când stăpânul casei se întorsese şi fetele nu mai erau acolo, luă acel cufăr cu el şi se duse.

  În acele zile, a treia dimineaţă după ce Niculae se întâlnise cu Marioara lui Fântână, Iosif, prietenul atât de îndoielnic al lui Niculae, trebuia să se ducă pe teren şi câteva ore mai târziu primul-secretar Ghimpeţeanu îl căută cu telefonul tocmai acolo în comuna unde era de aşteptat să fie găsit: avea nevoie urgentă de el. Organele locale răspunseră însă că tovarăşul Iosif nu e acolo, n-a venit şi nici n-au vreo ştire că ar putea cumva să fie pe drum. Primul-secretar dădu ordin să se afle urgent unde era, spuse că trebuiau să plece împreună la regională, că erau chemaţi amândoi şi că erau aşteptaţi chiar în acea dimineaţă şi să fie neapărat găsit şi scos tovarăşul de unde se vârâse.

  În dimineaţa aceea Iosif întârziase nejustificat prin birouri înainte de a pleca căutând tot felul de hârtii, recitind tot felul de procese-verbale şi pretextând că avea nevoie de nu ştiu ce pentru organizaţia comunei unde se ducea pe teren şi nu găsea. În cele din urmă găsi sau renunţă să mai caute şi plecă luând-o pe jos prin oraş. Mergea repede şi după câteva minute îl prinse din urmă pe Niculae care şi el mergea repede, avea în mână un cufăr şi după toate aparenţele se grăbea să ajungă la gară şi să nu piardă trenul.

  — Noroc, Niculae, spuse Iosif.

  — Noroc, Iosife.

  — Te duci la gară, nu?

  — Da, răspunse Niculae.

  — Te duci acasă, în Siliştea?

  — Da, dar de ce?

  — Te-am aşteptat să ieşi din dormitor, trebuia să plec la Mozăceni.

  — Şi de ce n-ai plecat?

  — Fiindcă vreau să-ţi spun ceva.

  — Spune, zise Niculae.

  — Nu pot pe stradă, durează şi trebuia să plec la Mozăceni.

  — Să intrăm undeva?

  — Şi mai rău.

  — Uite ce e, zise Niculae, după ce se gândi, în drum spre gară e strada Unirii 24, intrăm acolo şi îmi spui, o iau eu înainte şi te-aştept la coltul străzii. E un consătean de-al meu…

  Celălalt dădu din cap că era foarte bine şi se îndepărtă, iar un sfert de oră mai târziu se aflau în odaia brigadierului silvic în care stătuse mai înainte Marioara şi domnişoara Palici; Iosif spuse:

  — Măi Niculae, am fost chemat ieri de tovarăşul secretar Beju de la regională şi tovarăşul Beju m-a întrebat dacă aşa ca prieteni, cum am fost noi, îţi cunosc originea nesănătoasă şi cum îmi explic eu că atâta vreme nimeni de la comitetul raional nu şi-a pus întrebarea… Eu i-am spus că nu ştiu nimic şi că pentru felul cum ai condus tu munca în Siliştea, de s-a înecat cetăţeanul ăla, foarte just s-a procedat că s-a luat măsura să nu mai faci parte din activul comitetului raional de partid, dar că despre altceva eu nu ştiu nimic, şi că n-am de unde. „Tovarăşe Iosif, mi-a spus atunci tovarăşul Beju, nu e nimic, remediem noi lipsa asta şi te informăm, de altfel o să primeşti sarcină direct de la tovarăşul Ghimpeţeanu, dar am vrut să ştiu ce părere ai, să vedem dacă putem avea deplină încredere că o să ştii să iai cazul în mână şi să-l prelucrezi în mod just în fata organizaţiei locale din Siliştea”. „Tovarăşe Beju, zic, puteţi avea deplină încredere, execut sarcinile cu cea mai mare conştiinciozitate, daţi-mi materialele care există şi le prelucrez… Nu e vorba aici că Moromete mi-e prieten, prietenia nu există în afara îndeplinirii sarcinilor, ai greşit, te-ai ars… Când am aflat că tovarăşii din comitetul regional sunt nemulţumiţi că nu s-a luat nici o măsură în cazul înecării cetăţeanului, şi eu şi tovarăşul Ghimpeţeanu şi tot comitetul raional ne-am dat seama că trebuia mers mai adânc şi am fost de acord că bine s-a făcut că s-a luat hotărârea de către comitetul regional ca el să nu mai facă parte. Perfect just!” „Lasă asta, zice atunci tovarăşul Beju, acuma Moromete o să