se întoarcă în sat şi o să activeze acolo în cadrul organizaţiei, ca simplu membru de partid şi mulţi n-o să ştie de ce. Trebuie să afle tovarăşii de-acolo şi, mai mult, poate că ei o să aibă alte păreri decât noi, poate că ei o să fie mai drastici şi noi n-avem dreptul să împiedicăm o organizaţie să-şi spună părerea… Înţelegi, tovarăşe Iosif?” Cam asta mi-a spus şi am plecat. Am înţeles că discuţia cazului tău, dacă te întorci acasă, n-au vrut s-o analizeze în calitatea ta de membru în comitet, ci în Siliştea, în cadrul organizaţiei de-acolo, ca simplu membru de partid. Înţelegi de ce?

  — Nu, zise Niculae.

  — Să rezulte că organizaţia din sat ţi-a aplicat sancţiunile, ei se feresc, zise Iosif. Şi din partea raionului să mă trimeată pe mine, să raportez pe urmă că dacă şi prietenul lui a fost de acord cu sancţiunea supremă, înseamnă că era vinovat…

  — Ce sancţiune supremă? întrebă Niculae alb ca varul.

  — Excluderea.

  Se lăsă o lungă tăcere.

  — Tovarăşul Beju! murmură Niculae cu o lucire intensă în priviri şi cu trăsăturile înţepenite de spaimă sau de ură. Şi tovarăşul Ghimpeţeanu ce-a zis? El care cunoaşte în ce condiţii am activat eu în Siliştea şi i-am raportat totul minuţios?!

  — Tovarăşul Ghimpeţeanu ai văzut singur că s-a rezumat să-ţi facă o critică formală în comitet şi mai mult el n-a vrut şi nu vrea, dar a luat tovarăşul secretar Beju chestiunea în mână şi se ocupă personal de ea; el a făcut raportul ca să fii scos din activul comitetului de partid.

  — Şi crede tovarăşul Beju, zise Niculae, că eu o să mă las exclus din partid, fiindcă vrea el şi îi place lui să excludă şi să trimită camioane de miliţieni prin sate?

  — El aşa crede. Eu i-am raportat tovarăşului Ghimpeţeanu cum s-au întâmplat lucrurile, că eram acolo şi i-am spus că nu e bine să se procedeze cu mijloacele astea, dacă vreai îţi spun şi ţie, şi dacă faci un raport poţi să spui că ştii de la mine şi îmi iau răspunderea totală. Îţi dau şi o declaraţie scrisă.

  Niculae spuse că chiar îl ruga şi Iosif se puse pe scris şi când termină se lăsă iarăşi între ei o tăcere grea.

  — Aşa că în nici un caz nu te întoarce în sat, zise apoi Iosif. E bine că tovarăşul secretar Beju s-a gândit la mine, trebuie să-i mulţumeşti în gând, altfel n-aveai cum să afli şi cădeai acolo ezact ca ăla care s-a aruncat în râu şi a murit! Te înecai şi tu!

  Şi aici Iosif se destinse şi cum se ridicase în picioare şi se uita pe geam afară, cu mâinile în buzunare, se îndoi pe spate şi izbucni brusc în râsul lui ca o pârâitură de gard ca şi când ar fi trosnit un pălimar. Ce găsea el de râs? Niculae continuă însă să rămână alb la faţă şi nasul lui, ca o piatră străvezie, nu i se mai zărea pe chipul fără sânge.

  — Şi în legătură cu originea mea ce-a găsit el să spună? zise.

  — Rău şi aici, zise Iosif. De fapt aici mi-am dat eu mai bine seama că e rău, a zis că partidul e plin de tot felul de elemente, de fii de reacţionari şi că are dovezi scrise că tac-tău face agitaţie în sat împotriva regimului. Asta e! E adevărat?

  Niculae însă arăta acum atât de îndârjit încât se uită ţintă la celălalt şi parcă nu înţelese întrebarea. Nu răspunse nimic.

 Chapter 8

 

  În aceeaşi zi luă trenul spre Capitală şi în dimineaţa următoare se afla în biroul primului-secretar al comitetului regional de partid Bucureşti, care îl primi îndată ce se anunţă. Era fostul notar din Siliştea, ales foarte recent membru al Comitetului Central şi căruia cu aceeaşi ocazie i se încredinţase această înaltă funcţie.

  — Ei, zise el după ce îi dădu mâna şi îi făcu semn să ia loc în faţa lui, stând amândoi nu la birou, ci în cele două fotolii de alături, ca doi vechi prieteni ce erau. Dă-i drumul, adăugă fostul notar, ce ţi s-a mai întâmplat?

  Şi auzindu-l vorbind astfel îndârjirea şi neliniştea de pe chipul tânărului se înmuie, fiindcă omul care îl atrăsese pe el în partid rămăsese acelaşi şi cum oricine crede despre el însuşi că nici el nu s-a schimbat, credinţa în cauza pentru care trăieşte se ridică iarăşi în el cu forţa de odinioară şi o dată cu ea şi speranţa că va fi în cele din urmă mai tare decât duşmanii lui. Ce ţi s-a mai întâmplat, nu însemna oare că el, fostul notar, ştia că prietenului său trebuie să i se întâmple din când în când ceva şi că oricât de gravă ar fi acea întâmplare el, fostul notar, ştia dinainte că nu Niculae era vinovat sau în orice caz nu numai el şi în nici un caz atât de mult încât să măsoare vina lui de unul singur, cu vina a mai mulţi…

  — Aşa de rău eşti speriat încât nici nu mai mă gândesc să-ţi spun că sunt supărat pe tine că n-ai mai dat şi tu un semn de viaţă… Nu te-am atras eu în partid? exclamă fostul notar cu un soi de mândrie mai încurajatoare decât orice cuvinte. Eu răspund de tine şi o să te apăr până în pânzele albe, fiindcă nu se poate să fii tu negru ca funinginea şi alţii albi ca colilia! Nu te-ai gândit?

  — Ba m-am gândit, răspunse Niculae, dar n-am avut ce să fac, fiindcă atâta timp cât m-am ferit să mai viu la Siliştea cu o sarcină de partid ai văzut şi tu că am activat bine şi ani de zile nu mi s-a întâmplat nimic de când cu istoria cu seceta.

  — Bine, zise primul-secretar luând parcă o hotărâre. Să vedem ce s-a