Revenii în odaie și o găsii pe Suzy la biroul meu. Îmi umbla prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două lucrări ale mele, dactilografiate, și le pusese alături, ținea cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele. „Ce faci tu aici?”, o întrebai. Îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place. „Sînt lucrări de specialitate, continuai vîrînd telefonul în priză. Ai de felicitat pe cineva?” Respinse cu palma întrebarea. Apoi se ridică, mai cercetă o dată sertarele trase, dacă mai era ceva pe-acolo (nu mai era!), îmi aruncă o privire care parcă nu mă vedea, luă cele două lucrări bine capsate de mine (aveau și coperți) și făcu iar o săritură în pat, de astă dată însă mai sobră, cu o expresie preocupată: „acum, parcă îmi spunea, am găsit două jucării…”, adică s-o las în pace să-și vîre și ea nasul în ele; n-o să le strice, de asta puteam fi sigur… Aprinse veioza, întîrzie învîrtind butoanele radioului, le opri pe o emisiune străină cu văitături îndepărtate din cine știe ce țară arabă sau bananieră, apoi deschise una din lucrări și se înfundă în lectură. Mă uitai la ea cu atenție: chiar citea, nu răsfoia. După o vreme observai cum mîna ei dreaptă începe să întîrzie în creștetul capului, să smulgă rar, în neștire, cîte-un fir…

Cerui Bucureștiul. Nu știam numărul lui Micu, dar îi știam adresa, primisem odată de la el trei rînduri pe o ilustrată în care îmi spunea unde stă și unde puteam să-i scriu. Operatoarea mă anunță, după ce îmi găsi numărul, că linia cu Bucureștiul e aglomerată și că va trebui să aștept. „Cît?” „O oră, două…” „Da, aștept!” îi răspunsei.

Mă întorsei la planșeta mea albă și lucrai, cît să fi trecut? O oră jumătate? În acest timp auzeam din spate foșnetul filei întoarse, îmi aduceam aminte că Suzy citea, mă răsuceam mirat, da, chiar citea, cu cotul înfipt în perne, cu o expresie bizară pe chip, impenetrabilă, străină de clipa de față, puțin decolorată, deloc de fetiță care se joacă, puțin îmbătrînită, în timp ce mîna liberă arunca firul de păr rupt între dinți și întorcea cu o mișcare vie fila manuscrisului. Telefonul sună: „Aveți legătura cu Bucureștiul”. Suna ocupat. „Așteptați, nu închideți.” „Ioane, strigai, apoi recunoscînd glasul prietenului meu la telefon, aici e Petrini! La mulți ani!” „Dragă, zise el prompt cu astfel de surprize, ca și cînd ne-am fi văzut ieri, cu anii ăștia e o chestie!… Sînt ani care durează de ți se face lehamite și sînt ani care nici nu știi cînd dracu ți-au fugit pe sub nas. Anul ăsta care s-a scurs m-a scos din sărite, cred că mi-a stricat și pe cel care vine.” Vrui să-l întreb de ce, dar mă întrerupse rîsul său sincopat și prelungit dincolo de semnificația care ai fi crezut că ți-e la îndemînă. Îl așteptai să termine. „De ce?”, zisei. „E complicat să-ți spun la telefon, vino și tu odată pe la mine, să mai stăm de vorbă!” „Negreșit, zisei, și eu am multe să-ți spun!” „Dă-mi un telefon înainte, să-mi fac timp, să mă debarasez de treburi…” „Bine, Ioane, e în regulă… Pot să-ți aduc ceva să citești?” Urmă o tăcere. Nu lungă, dar nici scurtă. „Adu, zise el, și dacă e ceva bun, putem să și publicăm. A mai citit cineva? Ce-ai scris? E lucrarea despre Giordano Bruno?” „Nu, altceva!” „Adu! Știi că mă interesează tot ce gîndești tu.” „Transmite-i Clarei cele mai bune urări.” „Transmite-i-le tu, uite-o, e aici lîngă mine.” „Petrini, ce e, dragă, cu tine?”, zise Clara în receptor, tot așa, imitîndu-și soțul prin sugestia că nu era deloc surprinsă de gîndul că nu ne-am mai văzut de trei ani și că le venea acum de la mine un semn. Ei și? Ar fi putut tot atît de bine să fie și zece! Viața e scurtă, nu și prietenia! În sanscrită se pot găsi texte în care se spune că nici după moarte nu se stinge o prietenie, e intemporală, ne puteam regăsi în cine știe ce parte a lumii și după reîncarnare… „Ziceai că te muți și tu la București…” „De! exclamai. Multe zice omul!” (și ei doi ziseseră). „Nu mai sta acolo, am auzit că faci pe contabilul! Serios, nu te da la fund, vino la București.” „Nu fac pe contabilul, chiar sînt…” „Ești, dar vezi să nu împrumuți spiritul contabilului…” „Ei și? Poate că într-o viață anterioară oi fi fost un mare risipitor și a trebuit să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre și să le cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care pretinde că spiritul lui Agamemnon, scîrbit de ucigașa Clitemnestra, s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de genul ăsta…” „Da, zise Clara, dar după Bardo Thödol[1] reîncarnarea spiritelor superioare urmează o scară ascendentă și numai brutele, care nu suportă starea de bardo, se reped în primul animal pe care îl zăresc… Or, tu, încă din viață, ai trecut, ca să zic așa, prin starea de bardo și ai suportat-o bine. Aș fi mirată să eșuezi într-un contabil… Serios, vino la București. Ai fi și mai aproape de fetiță, continuă ea (era deci informată!) și ai avea cu totul altfel de perspective și în chestia catedrei…” (O groază, mai mult de-o grămadă!) „Bine, Clara, o să mă gîndesc, văd eu ce fac!…”

Astfel se încheie convorbirea, ca și cînd nici n-ar fi avut loc, din pricina fostului meu prieten, care lăsase să se aștearnă o tăcere lungă între noi cînd auzise că vreau să-i aduc ceva să citească. Dacă nu i-aș fi cunoscut bine aceste tăceri, m-aș fi bănuit de suspiciune. Bună era pentru el o lucrare dacă era și publicabilă. Or, eu știam că ale mele nu erau. Lectura lui, în acest caz, ar mai fi fost pentru mine folositoare? Ar putea el risca o opinie hotărîtă, plin de atîtea frîne, cum îl știam că este?