O astfel de frînă ar fi fost aceea că ar fi descoperit în lucrările mele ideile din caiete pentru care, vorba nevesti-sii, intrasem în starea de bardo; ar fi fost el încîntat să-mi spună că aveau valoare? Dacă eram din nou arestat și s-ar fi descoperit că el le citise? (fii fără grijă, Ioane, o să trec să te văd, dar fără lucrări!)

„În nici un caz!” exclamă Suzy în clipa aceea. Tresării. Ce era asta? Gîndurile se aud? „În nici un caz ce?” o întrebai. Parcă nici nu mă auzi. Îmi răspunse totuși cu o mișcare a mîinii, cu degetele fluturînd a respingere, să-mi văd adică de treabă, iar dacă n-am una, să-mi caut. Ceea ce și făcui, intrai în baie spunîndu-mi că vom merge, spre ora Revelionului, ori la gazdele noastre, ori la frații Berea, și trebuia să fiu ras proaspăt… Începui deci să mă bărbieresc, operație pe care o făcui în stil joyceian, adică întîrziind îndelung și gîndind… Oare sînt eu pe deplin conștient în clipa de față? mă întrebai, apropiindu-mi chipul de oglindă. Sînt bucuros, iubita mea mă citește, și e clar că îi place, altfel n-ar fi stat ea aplecată asupra manuscrisului de mai bine de patru ore. De altfel mai are puțin… Începuse cu Era… care n-avea decît două sute de pagini. Ce vrusese să spună prin acel în nici un caz? Era clar, ascultase convorbirea și avea părerea că în nici un caz să nu-i dau lui Ion Micu să-mi citească lucrările. De ce? O să discutăm, gîndii, deși puteam ghici: …ceea ce citea ea nu era bine să mai citească și alții… Chiar dacă e vorba de un prieten? Parcă o vedeam fluturînd degetele: chiar! Totuși, îmi spusei, cineva trebuie să le citească, vreau să spun un om specializat în filozofie, fiindcă nici Ciceo și nici ea, Suzy… Ba nu!… Ba da… Reacția ei nu va fi de complezență, s-ar putea să fie chiar brutală… O să aflu chiar în seara asta și s-ar putea să am surpriza ca… Ei, ce putea fi altceva decît… și dacă opinia ei ar fi… Da, clar, net, puteam avea surpriza unei reacții catastrofice… Nu pentru că n-aș avea încredere în ceea ce am făcut, ci pentru că asta ar veni nu de la Ion Micu, pe care l-aș fi înțeles, sau să zicem de la Vaintrub, care era un marxist cu vederi largi, dar locuind pe o altă planetă (e adevărat, o planetă foarte apropiată de a mea, dar totuși alta) sau de la marele poet și filozof (presupunînd că ar accepta să mă citească, lucru puțin probabil, auzisem că devenise extrem de mefient) care desigur că demult se învăluise în propriul său sistem filozofic și ar fi strîmbat din nas în fața incursiunii mele, spunîndu-mi de pildă că… ei, ce? că viziunea mea despre lume seamănă cu a unui Procopius din Cezareea (fără grasele dezvăluiri ale aceluia din Istoria secretă), un fel de pamflet negru și irelevant din punct de vedere filozofic… În clipele mele de îndoială gîndisem eu însumi astfel… Dar n-aș fi surprins, fiindcă odată aceste clipe trecînd, îmi reciteam lucrarea și n-o găseam străină de mine însumi, dimpotrivă, redescopeream identificarea mea cu ceea ce scrisesem și retrăisem aproape total jubilațiunea interioară care mă stăpînise după terminarea ei. Iar Ciceo era un naiv, lui putuse să-i placă, mi se păruse chiar că era de la sine înțeles… Dar Suzy! nu era! Ea era, desigur, cititorul, un cititor dintre cei care, deși se puteau lăsa atrași, în curiozitatea lor avidă, asta nu însemna că odată terminată ultima filă, nu s-ar fi trezit și nu ți-ar fi aruncat o privire neîncrezătoare și ironică: ei, ce-ai vrut să spui? Pe cine ai vrut să păcălești? Fără ca neapărat să-ți exprime toate acestea și cu voce tare, cu alte cuvinte să-ți opună propria lui viziune despre lume, diferită și mai ales incompatibilă, antagonică cu a ta, ceea ce pe terenul ideilor n-ar însemna propriu-zis o judecată care să te nege. Nu, ți-ar răspunde evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititorul își trăiește concepția despre lume, dar nu și-o poate exprima sintetic, ci fragmentar, prin chiar actele existenței lui. Iar la Suzy, pe deasupra, asta s-ar agrava atît de mult, încît opinia ei n-ar fi departe de a Matildei, adică expresia unei neîncrederi înainte chiar de a citi, atîta timp cît lucrarea nu e publicată și alții n-ar veni să-i ateste valoarea. Era însă o deosebire: Suzy, vedeam bine, mă citea cu pasiune… Și dacă, după ultimele rînduri, din pasiunea ei ar rămîne ceva? Hm! O să vedem! Ar fi într-adevăr o catastrofă să nu-i rămînă chiar nimic… Interesant totuși! Ar fi de descoperit cu ce ochi m-ar vedea după. Ce-ar mai simți îndată ce această excursie în ființa mea ascunsă s-ar termina. Așa deci eram eu? Era o surpriză? Și de ce natură? Poate că, îmi spusei, cu un întîrziat scepticism, n-ar fi trebuit s-o las să citească. Fiindcă o surpriză rea n-ar fi avut numai ea, ci și eu. Platon, care gîndea și simțea ca un poet, avea totuși aversiune pentru poeți. Tolstoi, un mare spirit, nu-și înțelegea soția, un spirit comun, care îl iubea și era foarte geloasă pe toată existența lui, deși în joc nu fusese niciodată o altă femeie și ea fusese aceea care îi copiase o viață întreagă manuscrisele, ba chiar i le și corectase, și nu numai stilistic. Joyceianul meu bărbierit se apropia de sfîrșit, dădui drumul robinetului și mă privii iar de aproape în oglindă. Ei, mă întrebai iar, la ce concluzie ai ajuns? Ești pe deplin conștient în clipa de față? Dădui din umeri… Nu, îmi răspunsei, sînt doar prevenit, ceea ce, recunosc, nu e mare lucru… orice-aș gîndi, am o încredere senină că Suzy n-o să-mi facă o surpriză rea. Și dacă totuși? O să vedem, fiindcă o surpriză totală și rea, adică tăcerea, nu pot să concep. Mă spălai