în întunericul în care scăpărau scîntei albastre și roșii, alungate violent de orbitoare explozii albe și verzi. Un chip îngrijorat mi se alătură: „Ce faci tu, sufletul meu?! La ce te gîndești?”

Ne îmbrățișarăm, ne chinuirăm obrajii, urechile, gurile într-o mută contopire. Ea mă strîngea foarte tare, ca atunci la despărțire în frumoasa casă unde ea copilărise și ne apucaseră zorile după prima noastră noapte de dragoste… Brațele ei dulci, puternice, de zidăriță, care știau să apuce… „Suzy, te iubesc…” „Da, Victoraș, ne-am procopsit…” „Dacă ai ști ce bine îmi pare că ți-a plăcut cartea mea…” „Da, hi, hi, ce păcat că nu poate să apară acum… Dar o să apară ea cîndva… Să nu i-o dai lui Ion Micu s-o citească…” „Bineînțeles…” „Cealaltă cum e?” „Nu cred că o să-ți mai placă. E filozofie pură, n-o să mai găsești în ea nimic care să te facă să rîzi…” „Crezi? Hi, hi…” „Da, nu mai e o imprecație, ci o carte liniștită și foarte abstractă…” „Cînd ai avut timp să le scrii?” Din glasul ei înțelesei însă că nu era vorba de timpul fizic, de durată, ci de disponibilitatea mea afectivă… după ce trecusem printr-atîtea… și încă mai treceam… „Tocmai, spusei, n-aș fi avut timp dacă n-aș fi scris-o pe prima…” „Mai vorbim, hai să aprindem.”

Revenii în odaie și răsucii comutatorul. Musafirii noștri stătuseră ca și noi la cealaltă fereastră, șoptindu-și desigur lucruri tot atît de… Se întoarseră și închiserăm geamurile. Suferinda doamnă părea mai liniștită, dar cînd umplurăm paharele, nu se atinse de al ei. „Stimată doamnă, ridicai eu glasul, lăsați, beți un pahar și o să vedeți că totul o să vi se pară altfel… Daaa, continuai, dîndu-l pe-al meu cu sete peste cap și cuprins îndată de o stranie exuberanță, sînt lucruri mult mai importante, beți paharul și o să le descoperiți… Paharul trebuie băut, filozofai eu mai departe surprinzînd o uimire pe chipul iubitei mele și o posomorîtă neîncredere pe cel al soțului prea sensibilei doamne (da, parcă spunea el, eu îl beau, am dat peste o ființă pe care o iubesc foarte tare, dar am început să am bănuieli, și asta mă întristează, că iubirea mea nu-i ajută la nimic). Nu folosește la nimic, reluai eu ca un ecou al propriei mele gîndiri, dacă eviți paharul. Socrate s-a gîndit el bine cînd a acceptat cucuta…” „În schimb tu ai băut unul în plus”, zise Suzy, și toți patru izbucnirăm atunci în hohote, chiar și plăpînda. Prinsei momentul și îi întinsei paharul cu mîinile mele: „Beți, doamnă! Vă rog să beți, n-o să vi se întîmple nimic dezagreabil!”

Bău, dar nici ceva agreabil nu i se întîmplă. Doar o curioasă schimbare de expresie: „sînt rezistentă, parcă spunea, nu sînt atît de plăpîndă pe cît par…”. Dar rezistentă la ce? Probabil la orice i-ar fi putut face plăcere ei, și prin ricoșeu și bărbatului… Era și ăsta un fel instinctiv de a-l ține…

„Hi, hi, făcu Suzy după ce închise ușa în urma lor… Daaa, ți-a plăcut prăpădita asta! Ai fi vrut s-o protejezi… Ei da, lasă că te-am văzut eu… Oiță! exclamă cu o voce înaltă, imitîndu-mă în strigăte, ai vrut să faci pe berbecul!” Sări în pat, unde se așeză turcește și netezi cuvertura în fața ei, ca și cînd m-ar fi invitat să jucăm împreună pietre sau să-și dea în cărți, să-mi ghicească norocul… „Hi, hi, bem și noi acuma ceva, iubitul meu?… Și parcă auzisem și eu de fructe, banane, «smochine», puse ea, nu știu de ce, acest cuvînt între ghilimele, daaa, și alte minunate fructe ale pămîntului…”

Capitolul X

Astfel se încheie anul și ne trezirăm în cel nou cu o grosolană surpriză, pe care ne-o făcu domnul inginer Cucu a doua zi spre prînz. Prin somn auzii o bătaie grăbită în ușă, o bătaie mai mult de formă, fiindcă ușa se deschise în același timp și cineva intră în odaie (senzația mea fu mai degrabă că „năvăli”, prin siguranța pașilor și parcă a unui fel de gălăgie pe care o fac cei care ne sînt familiari și nu se sinchisesc dacă ne surprind, să zicem, goi în pat, sau chiar în baie). „Eeei, nu se doarme de Anul nou, trezește-te, domnule, o să ai destul timp să lenevești pînă la celălalt… Așa îți primești tu musafirii?… Ei, haide, acuma nu te jena, dă-te jos și aprinde lumina… Unde o fi comutatorul ăsta?”

Era Matilda, veselă nevoie mare, îi recunoscusem din prima clipă, și venind parcă dintr-un vis îndepărtat, glasul ei de altădată, din clipele de euforie exaltată… Lumina se aprinse. Sării în capul oaselor, buimăcit. Matilda nu era singură… „Silvia, murmurai răgușit de o furie năvalnică. Ce cauți tu aici, fără să te anunți? mă adresai Matildei, trăim într-o lume civilizată, avem telefoane, adrese, poștă și telegraf, copii și prieteni pe care trebuie să evităm să-i punem în situații delicate…” „Ei ho! că nu s-a întîmplat nimic, rîse Matilda, nu e o catastrofă că te-am surprins în pijama…”

Nu vedea că nu eram singur, se așeză într-un fotoliu pusă parcă pe taclale și continuă: „…Ce e asta, ți-am telefonat ieri și am vorbit cu gazda ta, inginerul Cucu, nu erai acasă, și i-am spus că trec astăzi pe la prînz să ți-o aduc pe Silvia… Și acum cînd am sunat mi-a deschis același domn Cucu și «poftiți!», mi-a zis, cu aerul cel mai natural din lume – așa, ca între oameni «civilizați», adăugă cu o nuanță sarcastică în glas, observînd în sfîrșit că în patul meu era o femeie… Am crezut că ne aștepți, șuieră de astă dată furioasă, dar mereu stăpînită de aceeași euforie exaltată, deși te înțeleg, adăugă cu înțelegere, dar trebuia să ne spui…” „Ce să spun, strigai, nu m-a anunțat nimeni că ai să vii!” „Nu ți-a spus gazda ta?” „Mi-a spus că m-a căutat o doamnă care o să revie.” „Nu ți-a spus că o să trec azi cu Silvia să te văd?” „Nu! Și de