voastre nu erea un animal, ci Niculae. L-am văzut că se mişcă, se ridică în patru labe, pe urmă în picioare, şi o ia împleticindu-se spre grădină. Mai mult ca sigur că a auzit tot ce vorbeaţi voi. Întreabă-l şi ai să vezi că ştie!” „Şi ce vreai să spui cu asta?” a zis tata. „Că nu-ţi păsa dumitale dacă îţi murea un copil! Parcă ce, aveai vreo vină? Frigurile vin de la ţânţari! Şi ce, ţânţarii nu trebuie să trăiască şi ei?!” A trecut tata. Pe urmă s-a supărat şi i-a spus lui Vasile că asta e o minciună. Dar se vedea că ceva tot îşi mai aducea el aminte… Încerca Vasile să se împace cu ăi pe la care trimisese miliţianul, dar n-a reuşit şi peste vreo doi ani l-a dat jos Ţugurlan. Dar în timpul ăsta Vasile făcuse în sat gospodărie colectivă şi când veni de reuşi Ţugurlan, Vasile fu ales preşedintele lor acolo, la geaceul pe care îl înfiinţase, fiindcă mergea prost şi se certau între ei, cu toate că le dăduse pământul ăl mai bun şi atelaje şi bani de la bancă. Dar nu intraseră cu tot ce-aveau şi erau mai mult funcţionari, iar ăilalţi care nu ereau, dar intraseră cu mâinile goale, nu prea munceau, că le plăcea la toţi să comande ălorlalţi şi le rămânea toamna târziu porumbul necules pe câmp. Vasile i-a pus la treabă şi a început să le meargă mai bine. Lui tata îi plăcea. Foarte bine, zicea, cui îi place acolo, n-are decât să se ducă, dar n-a ţinut mult plăcerea asta a lui, adică a ţinut toţi anii ăia când veniră de se desfiinţară şi cotele. Când într-o zi se întorcea nu ştiu de pe unde foc acasă. „Cum adică, îl aud că îmi spune, de-aia te-am scos eu de-acolo de la siloz şi te-am vorbit de bine pe toate drumurile, ca tu să faci pe urmă mai rău ca Vasile?” „Da’ ce rău a făcut, tată?” (Era vorba de Ţugurlan.) „S-a pornit, zice tata, din casă în casă, cu o droaie de alţii veniţi cine ştie de pe unde, şi nu şi nu, nu mai iese din casa omului până nu se înscrie în colectiv. Asta e o faptă?! Am vrut să stau cu el de vorbă şi parcă nici nu mai mă cunoaşte. S-a smintit la cap.” Aici tata n-avea dreptate, cu Ţugurlan mai stăteai de vorbă şi unde nu se putea şi nu se învoia omul cu nici un chip îl lăsa în pace. Da’ acuma, de, venise vântul peste el şi nu mai sta nici el de vorbă şi de-aia se supărase tata, că de ce s-a pretat. „Aşa ne-a fost vorba?” cică l-ar fi luat la rost. „Moromete, i-a răspuns Ţugurlan cătrănit, n-o să mai aşteptăm noi acuma după cheful tău să facem ce ne-am pus în gând. Facem! Şi tu ar trebui să intri primul, să dai exemplu.” Asta l-a supărat pe tata, vorbele astea că s-a legat şi de el, că altfel, pe urmă, nu i-a mai păsat nici de pământ, nici de nimic, l-a dat acolo şi a terminat. Dar pe moment, a dat vina pe Ţugurlan, că de la el ar fi pornit. Nimeni nu mai ştie bine cum a fost, dar e adevărat că Ţugurlan a fost primul care a început şi lumea a crezut că e de vină el şi a ieşit gălăgie mare, au început oamenii să strige. Şi atunci a căzut Ţugurlan şi a venit iar Vasile, care ăsta în câteva săptămâni dacă au mai rămas patru-cinci care nu s-au înscris! Oleu! Abia atunci am văzut noi că Ţugurlan căzuse nu pentru că făcuse lumea gălăgie, cum credeau unii, ci pentru că mergea prea încet… Vasile, parcă puteai să stai de vorbă cu el? Te înscrii, nu te înscrii, tot aia e, zicea, toată ţara se înscrie şi numai tu nu vrei? Şi îţi lua mâna şi te punea sforţat să te iscăleşti. Mulţi au fugit care pe la Piteşti, care pe la Bucureşti, care pe şantiere, dar degeaba, că le-au pus pe muieri, pe babe, pe care au găsit în casă să semneze că intră de bunăvoie în gospodăria colectivă. Cine avea copii funcţionari pe la Pălămida, sau Piteşti sau oriunde ar fi fost, veneau ăia şi-i convingeau pe părinţi să se înscrie, ca să nu le pericliteze situaţia. Şi ştiţi cum erea asta, că odată ce unul semna, venea ăsta pe urmă numai de-al morţii să semnezi şi tu, de ce adică el da, şi tu nu? Tata ca să nu-i pricinuiască vreun rău lui Niculae, a făcut ce-au zis ei, nici n-a mai stat la discuţie… Dar cu Ţugurlan a rămas certat, dar nici ăla n-a mai stat în comună, s-a dus, şi-a vândut casa şi locul şi nimeni nu mai ştie pe unde-o fi… Îmbătrânise tata, nu-i mai erea aşa bine. Nu că suferea de ceva, dar nu se mai simţea în apele lui, mai ales că şi Paraschiv murise în anul ăla în spital. Se lăsase de tutun că se speriase, într-o zi se pomenise că-i curge sânge din gât şi doctorul i-a zis c-a scăpat ca prin minune. Tocmai împlinea şaizeci şi nouă şi s-a speriat când a văzut. Haiti, zice, gata! Mi-a venit şi mie sorocul. Parcă îl aud şi acum, ar fi vrut el s-o dea pe glumă, dar i-a spus doctorul că dacă sângele ăla se spărgea la inimă sau la cap, murea întâmpinat, cum mor unii, că nici nu mai apucă să-şi dea seama. S-a ţinut, a lăsat tutunul, dar era aşa nervos, îi căşuna pe orice şi ba zicea că nu mai are chef de viaţă, ba se speria că o să moară şi n-o să mai vadă lumina soarelui. Când primea câte o scrisoare de la tine, ba se supăra, ba zicea că ţi-o fi greu şi ţie, nu e lesne, zicea, să te apuci să înveţi aşa târziu. Ar fi trebuit să-l fi ţinut pe Niculae mai departe la şcoală, să nu