— Era să mă-nec… asta e prea puțin spus, adăugă el. Atunci s-a înecat un prieten al meu, avocatul Haralambie…

— Cum, domnule, erai și d-ta în barcă?! Extraordinar! Cînd spuseși de înec, era tocmai să-ți amintesc de Haralambie… Ce coincidență! Știi că l-am cunoscut și eu?! Cînd am aflat, aș fi vrut să vin și eu, dar nu știu ce s-a întîmplat că n-am putut…

— Aveai proces în ziua aia, îi aminti d-na Solomon.

— Așa e, întări d-l Solomon. Un necaz de-al meu… Ce păcat de omul ăla!

— Dar cum s-a întîmplat? întrebă Dorina cu emoție.

Andronic o atrăgea și mai mult acum, o amețea. A trecut prin atîtea primejdii… Înfrunta moartea în fiecare ceas… Se lega de el atîta mister, atîta virilitate, atîta aventură, încît Dorina începu să-l privească amețită. Parcă o mare forță o strivea, după ce o atrăgea aproape, foarte aproape de acest frumos necunoscut, de care nu-și putea lega totuși nici o nădejde. Căpitanul i se păru, în acele clipe, și mai neutru, și mai indiferent. Îl zări cum sta cu mîna dreaptă agățată de nasturele de la buzunarul de sus al tunicii, ascultînd.

— Cum s-a putut întîmpla o asemenea nenorocire? repetă Dorina.

— Nici eu nu prea înțeleg bine ce-a fost, vorbi încet Andronic. Nu era doară pentru prima data cînd vîsleam pe lacul acesta. Și cu toate acestea, pe acolo, prin mijloc – arătă el înălțînd brațul – s-a învîrtit barca de vreo cîteva ori în loc și s-a răsturnat…

— O fi fost vreun vîrtej, vorbi Stamate.

— Fără îndoială c-a fost, răspunse Andronic, după ce-l privi o clipă lung pe Stamate. Dar nici asta n-ar fi fost prea grav. Știam să înotăm amîndoi tot atît de bine. Și apoi, aveam barca, ne puteam ajuta… Dar s-a dus la fund, domnilor, s-a dus la fund, parcă ar fi fost fermecată și o trăgea plumbul…

Tăcu, cîteva clipe. Toți erau emoționați, neliniștiți. Le trecuse pofta de plimbare cu barca. Parcă se întunecase deodată, întunericul coborîndu-se în valuri dinspre pădure.

— …Era păpuriș mult sub apă, spuse d-l Solomon. Știu c-a și fost pe urmă vorba la stăreție să-l scoată tot… Dar crește la loc…

— Ăsta e blestemul stufărișului, vorbi Andronic, să nu moară niciodată, să crească mereu, pe sub apă…

— Și s-a-necat repede? întrebă Liza.

— Eu i-am zărit doar capul, cîteva secunde și apoi s-a dat la fund… Mă-ntreb cum am putut scăpa eu…

— Ți-a ajutat Dumnezeu, spuse d-na Solomon.

Andronic nu-și putu ascunde un zîmbet trist, prelung.

— Poate și asta, răspunse el moale.

Începură să pășească încet, în grup, pe marginea lacului. Vladimir privea cu jind barca pe care o lăsară în urmă, legată de un țăruș.

Andronic parcă își aduse aminte de ceva, căci se opri din mers, scoase mîinile din buzunare și începu să rîdă.

— Dar asta nu trebuie să ne intimideze! exclamă el deodată. Asta nu înseamnă că noi nu ne mai plimbăm cu barca!

Privi vioi spre grup. Ochii îi sticleau, neastîmpărați, de la o față la alta. Se opri cu deosebire asupra lui Vladimir și Riri.

— Dacă am face o plimbare, acum, pe lac? întrebă el brusc, dînd să se întoarcă.

Stere îi apucă brațul.

— Nu fi copil! vorbi el. Nu-ți necăji norocul…

— …Dar dacă nu mă lasă-n pace… șopti Andronic, mai mult pentru sine, cu privirile furișate spre apă.

Riri începu să rîdă. I se părea atît de comică exclamarea aceasta a lui Andronic…

— Mai bine mergem spre pădure, propuse d-l Solomon, făcînd semn să grăbească pasul.

Grupul porni agale, cu Andronic, Vladimir și Dorina la urmă. D-l Solomon apucă brațul nevesti-si și înaintă mai repede, ca să poată vorbi fără teamă de a fi auzit.

— Cine o fi ăsta? spuse el iritat. Știi că nu-mi prea place… Îl pune-n umbră pe căpitan. Și mama spunea că ar trebui să aranjăm într-un fel astă-seară… Poate ar fi mai bine să-i lăsăm singuri, știi, pe ei doi…

D-na Solomon ascultase fără interes confidențele soțului. Privirile i se odihneau alene pe umbra pădurii din față.

— Ce vrei să-ți fac eu? întrebă ea leneșă. După ce l-ați invitat, nu-i puteți spune că vă plictisește. Și doar, săracul, n-am deloc impresia că face curte Dorinei…

— Asta nu, se scuză d-l Solomon. Nici n-am vrut să spun asta… Dar știi, tipul ăsta, Andronic ăsta, e un om umblat, și te-amețește cu vorba… Căpitanul e mai serios, nu se bagă în toate, așa… Și dacă nu e o discuție ca lumea, ai văzut, nu scoate o vorbă…

Tăcu cîteva clipe, așteptînd să vadă ce răspunde nevastă-sa. Dar d-na Solomon era tot atît de distrată, de neatentă.

— …Știi, ar trebui să luăm noi inițiativa, adăugă d-l Solomon. Să-i izolăm cumva, să vedem, poate băiatul are și el de spus un cuvînt… În orice caz, trebuie s-o cunoască mai bine… Dar dacă ăsta stă mereu pe capul nostru…

— Adineaori nu păreai atît de iritat, îi aminti d-na Solomon zîmbind. Din ce ți-a venit?

D-l Solomon roși și-i strînse brațul.

— Dragă, nu e timp de glumă, vorbi el grăbind și mai mult pasul. Trebuie să aranjăm într-un fel, nu?!… Doar sîntem în familie și aici, și trebuie să ne dăm cu toții concursul…

În acea clipă, d-na Solomon îl lovi cu cotul, discret, făcîndu-i semn să se oprească. Dinspre pădure, înaintînd spre ei, venea familia Zamfirescu. Domnișoara Zamfirescu îi recunoscu cea dintîi și se grăbi să-i întîmpine.

— Vai! Ce bine îmi pare că sînteți și voi aici! exclamă ea.

În urmă, călcînd obosită, venea d-na Zamfirescu și cei doi bărbați, soțul și cumnatul.

— Dormiți și voi la noapte aici? întrebă doamna bucurîndu-se.

Era sigură acum că se va juca pocher. Prudentă, venise cu două pachete de cărți, pe care le ascunsese de la București în buzunarul mașinii.

— Sîntem un grup întreg, spuse d-na Solomon, cu oarecare orgoliu, arătînd cu brațul întins pe ceilalți, care pășeau încet peste cîmp. Este și un amic al nostru, un aviator, foarte amuzant…

Într-adevăr, Andronic ajunsese cel dintîi, însoțit de Vladimir, de Stamate