n-o s-o văd decît mîine, fiindcă, în mod natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezența ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atît de elocventă: ești fiul meu, parcă îmi spunea, și după Dumnezeu la tine țin și am uitat de mult că nu mai ai credință și nu te-ai împăcat cu taică-tău… Dar ești tînăr, și nu se știe dacă într-o zi n-o să-l înțelegi pe Mîntuitorul… Îi ghiceam aceste gînduri și o ocroteam acum și eu, spunîndu-mi că dacă Mîntuitorul a învățat-o să fie atît de răbdătoare și să țină astfel la mine, care o chinuisem pînă mai ieri, înseamnă că totuși pe ea credința o înălțase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atîta vreme ranchiună, deși era un om de treabă. Da, dar oamenii numiți de toată lumea de treabă nu sînt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atît de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă.

Mă trezi din aceste gînduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganța și somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmură, în orice caz nu erau din ciment obișnuit, cu ferestre imense de o parte și de alta. Uimirea mea însă crescu cînd intrarăm înăuntru. Tot etajul de patru camere era al soților Nicolau. Nu mai văzusem pînă atunci ceva atît de atrăgător, atît de artistic aș zice, camere mari cu draperii violete, cu pereții plini de tablouri și rafturi de cărți, cu plafoanele ornamentate, fotolii și scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaș, o sufragerie și un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nișe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă, nici n-ai fi zis că sînt sobe, atît de fine erau plăcile și brîiele cu incrustații și semne ornamentale… Biroul lui Petrică era atît de spațios încît simții invidia, mi-ar fi plăcut și mie să am ceva asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn prețios, probabil nuc, care se întindea pe doi pereți. Mă așezai pe canapeaua în care mă înfundai, în timp ce repetam: „Frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut așa ceva”. El își ținea o mînă în buzunarul de la pantaloni, zornăind niște chei. Tic nervos, de care aveam, mai tîrziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise și îl aud că zice: „Ar fi în stare pur și simplu să nu vină (înțelesei că se referea la soția lui) și nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ți-ai luat o obligație și că trebuie s-o respecți?”

Dar chiar atunci se auzi zgomot la ușa de la intrare și mă ridicai de pe canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. Ieșirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că „domnu’, nu ghesit vin, mereți dumneavoastră și cheutați…” Crunt, Petrică îi luă plasa din mînă, ne îmbrăcarăm paltoanele și plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea… Totuși Petrică, contemplînd norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în tăcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că rușii erau iritați că aliații lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietică în care se spunea „ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Göring[1] și spînzurat imediat”), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă rîndul meu să vorbesc și continuai interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stăpînit de o muțenie care parcă nu prevestea nimic bun. Părea hotărît în sfîrșit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînțeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei și jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe punctul să-l invit eu la mine acasă, cînd el își coborî deodată privirea din nori, surîse strîmb și îmi făcu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, înțelesei, îi lăsa timp să vină și să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care ținea deschis toată ziua, răsfoirăm cărți, cumpărarăm reviste literare și ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboys și pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deși avea cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de reproș: „A venit, fă, doamna?” o întrebă Petrică grosolan, fără să treacă pragul. „Nu, domnu’, răspunse ea, dar telefonat că vine mintenaș, domnii nu plecat, vine, vine…” „Ce e, dragă, ce s-a întîmplat?” auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie degajată și mă întorsei și o văzui.

Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere unde se simțise minunat și acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toți și pentru toate, dispusă să ierte pe oricine și pentru orice, cu forța pe care ți-o dă sufletul cînd viața ți-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită la mine cu această bogăție de expresie pe chipul ei de o frumusețe care mă copleși și exclamă: „Dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!” Și îmi întinse mîna pe care i-o sărutai. Avea o mînă a cărei greutate n-o simții, imponderabilă, dar care mi-o strînse pe-a mea într-o scurtă încleștare, strîngere fraternă, care transmitea forță feminină, dar și forță fizică, mînă groasă, ai fi