Totuşi, ca să fim drepţi, să-1 cităm acum pe memorialistul Radu Rosetti37; la începutul veacului nostru, el redă părerea bunicii sale (care pentru nimic în lume nu ar fi vrut să aibă un ginere rus) despre fetele boierilor moldoveni ce se măritaseră cu ofiţeri ruşi: nişte nefericite care, de pe urma acestor soti cu titluri şi decoraţii, dar fără învăţătura şi fără educaţie, şi care se ţineau numai de beţii, nu s-au ales decât cu bătăi şi cu averea tocată, ca mai apoi să fie părăsite.

  Adevărul este că, foarte curând, moda apuseană accentuează, la aceste doamne, gustul pentru lux mult mai mult decât la bărbaţii lor. Un boiernaş care, după 1830, avea să fie ofiţer în armata moldovenească reconstituită, povesteşte, cu oarecare acreală, în amintirile sale, în ce fel tatăl său, un om ce nu avusese cine ştie ce avere, fusese împins de tânăra cu care se însurase după ce rămăsese văduv la nişte cheltuieli nesăbuite: „Fusese crescută la pensionat, la Odessa, cu franceză şi pian" – a se remarca cele două criterii! – „care-şi vârâse în cap să-1 pună pe tata să cumpere o casă la Dorohoi, să dea petreceri, să-i cumpere o trăsură numai pentru ea, cu patru bidivii, vizitiu, valet şi o mulţime de slujnice, căci trăia ca o domniţă".

  La bărbaţi, schimbarea este într-adevăr mai înceată. Si, mai ales, li se întâmplă să se întoarcă la ce fusese altădată. Unii tineri care poartă haine europeneşti („straie nemţeşti") în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812 se grăbesc să îmbrace vesmintele orientale de îndată ce turcii vin înapoi. Cu vreo câţiva ani înainte de Eteric, călătorul britanic William Mac Michael afirmă că „în timpul ultimului război moldovalahii părăsiseră hainele cele largi şi se îmbrăcau după moda franţuzească, dar, când au ajuns iar sub stăpânire turcească, au fost siliţi să îmbrace din nou «anteriul» şi să-şi pună «calpacul» pe cap".

  Ultima interdicţie: la 23 iulie 1823, Grigore Ghica, domnul Tării Româneşti, dă, din porunca Porţii, un decret, ce trebuia executat în trei zile, care interzice bărbaţilor să poarte haine după moda franţuzească, însă, de data aceasta, ordinul n-a mai fost executat. Un an mai târziu, un alt călător englez constată că, pe străzile din Bucureşti, se văd la fel de multi „europeni" cât şi „orientali". Tot tineretul, boieri şi burghezi, îmbracă fracul şi pantalonii, cu atât mai mult cu cât un număr tot mai mare de tineri se duce în Occident la învăţătură. Nici vorbă să se mai îmbrace „turceşte" atunci când se întorc în tară!

  Pentru boierii mai în vârstă, o altă oprelişte este prestigiul legat de hainele lor cele scumpe. Dacă nu le-ar mai fi îmbrăcat, ar fi însemnat să se coboare în rândul negustorilor şi al meşteşugarilor nemţi, pe care nici măcar slugile nu-i respectau.

  Iată de ce autorii din vremea aceea numesc îmbrăcămintea occidentală „îmbrăcămintea egalităţii", însă tradiţionaliştii – căci mai sunt şi din aceştia – ar fi numit-o mai curând îmbrăcămintea Diavolului. Un cojocar, ajuns ţârcovnic, Ion fiul lui Dobre, sau Ion Do-brescu, tună şi fulgeră, în notele sale, împotriva păcatelor care, după părerea lui, sunt pricina tuturor relelor care – pedeapsă dumnezeiască! – s-au abătut asupra acestei nefericite ţări: războaie, foamete, ciumă, cutremure de pământ. Iar printre păcate, la loc de frunte se află purtarea neruşinată a femeilor, care umblă „despuiate până la brâu", şi a bărbaţilor, care şi-au lăsat hainele lor cele bune ca să umble îmbrăcaţi ca nişte păcătoşi, nemţeşte, franţuzeşte"!

  În anii 1830, îmbrăcămintea „europenească" s-a generalizat la tinerii din clasele înstărite. Saint-Marc Girardin notează în ale sale Souvenirs de voyages et d'etudes: „După inegalitate, lucrul cel mai izbitor pentru un străin, la Iaşi şi la Bucureşti, este amestecul şi diversitatea hainelor. Unii bărbaţi au păstrat portul oriental; alţii umblă îmbrăcaţi europeneşte; iar aceste două porturi pot fi văzute în aceeaşi familie; tatăl este îmbrăcat boiereşte, fiul franţuzeşte; [.] nu am văzut pe nimeni sub patruzeci de ani să poarte hainele orientale.

  Femeile însă, de multă vreme, se îmbracă toate europeneşte. Se ştie bine că femeile sunt întotdeauna primele care păşesc pe calea civilizaţiei".

  Pe vremea fanarioţilor, casele boiereşti, în general, mai păstrau o oarecare simplitate ţărănească, nu numai la sate, dar şi la oraş. în Moldova, la tară, conacele erau nişte clădiri mari, cu un singur cat, cam ca locuinţele nobililor polonezi, în Muntenia, cu deosebire către munte şi în Oltenia, unde aceste conace erau numite cule (din turcescul kula, turn, împrumutat şi de bulgari, şi de sârbi), avem încă un cat, cu un pridvor mare în fată, împodobit cu coloane, cel mai adesea sculptate sau făcute din stuc frumos modelat. La parter, parţial un fel de subsol, se găsea cămara cu provizii, pe lângă vreo cî-teva odăi de locuit.

  „în aceste clădiri, scrie Doamna Reinhard în 1806, împărţirea în interior este peste tot aceeaşi: o sală foarte mare la mijloc, toate celelalte odăi dând în ea: aici stau slugile cele multe, pe jos sau întinse pe divanuri, şi tot aici au loc marile petreceri când este vreo sărbătoare." Iar Recordon, în 1815, scrie: „O sofa mare, de vreo patru-cinci picioare, ocupă un capăt al sălii; o masă mare, câteva cufere lipite de pereţii daţi cu var de sus până jos, şi câteva scaune alcătuiesc tot mobilierul din încăperea aceasta." Printul de Ligne, vorbind despre locuinţele din Iaşi, cărora el le spune – aşa cum am văzut – „superbe palate", fusese mai îngăduitor în descrierea mobilierului: „Di-vanurile cele mai late sunt acoperite cu nişte superbe ţesături turceşti; zăbrele aurite, parmaclâcuri scunde, covoare minunate, perne cusute cu fir de aur şi de argint împodobesc de jur împrejur apartamentele care, pe lângă toate acestea, au tavanele făcute din lemn preţios sau sunt pictate cu rafinament."

  Casele erau din cărămidă, cu zidurile foarte groase. La tară, mai ales cula oltenească, erau