concepute ca nişte mici fortăreţe, cu deschizături în ziduri, ca să se poată trage asupra haiducilor pusi pe jaf sau asupra cetelor de turci fugiţi din armată. Ion Ghica38, care cunoscuse multe din aceste reşedinţe boiereşti în copilărie, ne vorbeşte despre ele în memoriile sale: „Casele boiereşti aveau ziduri tari ca de cetate, în câte patru şi sase cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi dasupra, cu pod din streaşina până-n streaşină; grinzile erau ca ursii de pod de groase; la cheresteaua unei singure case mergea un parchet de pădure seculară întreg; pardoseala sălilor şi a tinzilor era de cărămidă pusă pe muchi, învelitoarea de şindrila bătută pe şapte şi pe nouă, înaltă aproape de doua ori cât casa, ca să nu tie zăpadă şi ca să se poată scurge apa mai lesne. [.]

  Corpul principal se compunea de o sală mare de colo până colo, cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinzi în cruci prin care se comunica cu celelalte părti ale edificiului, case cu scosuri în toate părţile şi cu sacnacsiu, fiecare odaie cu ferestre spre trei părti ale lumei, ta-vanurile erau de stejar, streaşina scoasă de o jumătate stânjin ca să-i tie vara umbră, s-o apere toamna şi primăvara de ploi şi iarna de viscol şi de zăpadă; curtea era înconjurată de zid bolovanii înalt şi gros, poarta cu boltă, cu două rânduri de usi de stejar ferecate, cu foişor dasupra, unde păzea ziua şi noaptea arnăuţii; sub gang era O odaie pentru pazardighean în timp de ciumă. Din pridvor, o galerie deschisă ducea la biserică, căci fiecare casă mare avea biserică în curte sau în corpul casei, la un colt." „O casă boierească, scrie el în altă parte, era o adevărată cetate, un stat în stat, nici politia, nici justiţia domnească nu îndrăznea să treacă pragul porţii unui ban sau unui vornic, desi un asemenea drept nu era scris nicăieri; la trebuinţa boierul putea să închiză porţile şi să trăiască luni de zile cu familia, cu slugile şi cu oamenii casei, optzeci şi o sută de suflete, fără să aibă cea mai mica trebuinţă de cei din afară. Avea mălai şi făină în ambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari etc. [.], la caz putea cu oamenii din curte să se apere contra puterei domneşti, când ea nu era sprijinită pe vreo poruncă de la Ţarigrad."

  Făcând descrierea aceasta, la peste o jumătate de veac mai târziu, Ion Ghica îşi amintea îndeosebi de casa unchiului său mare, marele logofăt Constantin Dudescu, conte al Sfântului Imperiu, personaj pitoresc şi risipitor, original şi generos până la extravagantă.

  Lagarde, care, în 1813, călătoreşte cu el la Viena, îl prezintă cu umor, într-o scrisoare către prietenul său Griffith: „M-am întâlnit adineauri cu tovarăşul meu de călătorie, contele Dudescu, mare logofăt al Tării Româneşti, care, pe timpul băilor, se va afla la Baden, şi pe care-1 voi însoţi până la Viena. Acest boier peste boieri, cu înfăţişarea lui de pocitanie, căci n-are nici patru picioare înălţime, şi este ghebos cum nu se mai poate, are o minte ascuţită si, câteodată, profundă; bun şi darnic, şi-a irosit imensa lui avere dându-şi multă osteneală ca să facă bine unor nerecunoscători. Acum, cred că nu mai poate spune decât ce spunea Antoniu pe patul de moarte: «Nu-mi rămâne decât ceea ce am dat altora»; trăind însă din trecerea pe care a avut-o cândva, călătoreşte ca un satrap: doisprezece arnăuţi îl însoţesc călare până la graniţă, cu o pompă de parcă s-ar duce să cucerească Transilvania: pretutindeni i se fac onoruri, de care are bunul-simţ să nu se sinchisească, singura lui dorinţă fiind s-o şteargă cât mai repede din Tara Românească, să poată respira un aer ceva mai putin slugarnic."

  Pentru mintea lui şi pentru cunoaşterea limbilor străine, Dudescu fusese desemnat de către partida boierilor naţionalişti să se ducă la Paris ca să-i atragă atenţia lui Bonaparte asupra situaţiei din Principate. Instalat într-un palat din cartierul Saint-Honore, risipise o avere pe petreceri strălucitoare şi excentrice, date în cinstea celor ce trăiau în preajma Primului Consul, fără să fi ajuns vreodată să-1 vadă pe acesta sau să-i trezească interesul pentru soarta Principatelor danubiene, care, în planurile lui Napoleon, n-aveau să fie niciodată altceva decât obiecte de schimb, pentru a căror cedare se târguia când cu rusul, când cu austriacul.

  Asupra pregătirii acestei misiuni secrete în casa străbunicului său, marele ban Dimitrie Ghica – zis Dumitrache banul bătrânul —, Ion Ghica ne-a lăsat, într-una din scrisorile sale către Vasile Alecsandri, o descriere plină de vioiciune şi de pitoresc: „în seara de Mucenici, boierii cei mai colţaţi erau adunaţi la sfat la banul Dumitrache Ghica, fratele lui Grigorie-vodă, asasinat pentru împotrivirea ce făcuse la darea Bucovinei.

  Erau adunaţi la banul bătrânul, cum îi ziceau ca să-1 deosebească de doi fii ai săi, Costache şi Scarlat, cari amândoi ajunseseră mari bani şi ei. Curtea banului Ghica era cât o moşie de mare. Boierii erau bogaţi, foarte bogaţi, dar averile lor erau în moşii, în scutelnici, post-slujnici şi ţigani. Bani, argintării, saluri şi scule câte avuseseră le vândură şi cheltuiră în bejenii. Niculae Dudescu, care ştia bine franţuzeşte, se oferea să se ducă la Paris, să pledeze cauza tarei cu cheltuiala lui; dar, desi averea lui era colosală, însă nu era în stare să găsească nici o mie de lei bani bătuţi. Ce bruma monetă mai rămăsese pe ici pe colo de-abia ajungea ca să se încropească haraciul către Poartă si, în strâmtoarea de bani în care se aflau, trimiseră să aducă pe Băltăretu.

  Trecură două ore după sfinţitul soarelui, şi cerul era fără lună şi fără stele, când o butcă – numai bronzuri şi poleieli, dinainte, de-a dreapta şi de-a stânga caprei vizitiului, cu două sirene aurite, cu coa-dele încolăcite şi cu capetele cătând spre două mârţoage de cai cu hamurile legate cu sfoară, vizitiul cu cojoc peste