cămaşa lungă şi cu doi feciori dindărăt cu cauce pe cap – cobora la vale spre curtea banului Ghica, urmând la pas după un ţigan desculţ şi zdrenţuros, cu o masala mare pe spinare. Podelele jucau ca clapele unui clavir sub roatele butcei şi aruncau în sus din hazna stropi de noroi apătos, care la lumina păcurei luminau parc-ar fi fost pietre, scumpe. Acel straniu echipaj purta un fel de boier cu ceacşiri şi cizme roşii, cu o giubea soioasă îmblănită cu nafe şi în cap cu un işlic în patru colturi; degetele boierului erau pline de inele de rubin, de smaragd şi de diamant. Era aşteptat la sfatul boieresc, şi de la dânsul depindea realizarea cugetărilor patriotice ale boierilor. El mânuia banii ce mai rămăseseră în tară. El avea daraveri cu Ţarigradul şi cu Beciul; iscălitura lui ajunsese să aibă trecere chiar şi dincolo de Lipsea. Soproa-nele lui şi lăzile din pimniţa gemeau de scule, saluri şi argintării, tot amaneturi de pe la boieri. Butca în care se zdruncina, adusă pentru o nuntă mare, nu-i fusese plătită şi sta amanet în şopronul său; iar inelele din degete erau marfa de vânzare. [.]

  După multe rugăminte şi făgăduieli de tot felul, că i se va înlesni luarea otcupului vămilor, al ocnelor s-al postelor, Băltăretu s-a înduplecat în sfârşit a împrumuta pe Dudescu cu 7'/2 la pungă pe lună (18%), primind amanet toate moşiile. La dobândă adăogând comisionul bancherilor şi schimbul banilor cu Lipsea şi cu Viena, împrumutul venea la 30% şi la 40% pe an.

  Pe când ieşise cloşca pe cer, boierii intrau unul după altul în butcile lor, fiecare precedată de două masalale; Dudescu intră acasă ca să-şi facă pregătirile de drum.

  Nu trecuseră trei ani de la acea seară, şi averea cea mare a Du-descului, case şi moşii, trecuse în mâinile Băltăreţului. Pe fiecare lună, acest cămătar îi scotea câte o moşie la mezat si, negăsindu-se concurenţi, moşia rămânea pe seama lui, pe nimic: moşii care dau astăzi cinci şi sase mii de galbeni pe an, le-a luat Băltăreţii de la mezat, la Cochii-Vechi, pe trei şi patru mii de lei, galbenul valorând şapte lei"39.

  Din păcate, nu toţi boierii îşi cheltuiau averea pentru binele tării. Călătorii străini sunt uluiţi de luxul boierilor din cele două Principate şi de cheltuielile mari pe care le fac. Mai întâi, pentru îmbrăcăminte. Am văzut mai sus ce gândea printul de Ligne, sau Raicevich, Lagarde, Laurengon, despre luxul vesmintelor feminine, însă nici cel al bărbaţilor nu era mai prejos, în 1821, elveţianul Recordon, fostul secretar al lui Caragea, ne spune: „Aflaţi mai întâi că îmbrăcămintea unui boier din Tara Românească, fără să socotim giuvaierurile, costă îndeobşte până la trei-patru mii de franci" (să nu uităm că este vorba de franci-aur, deci până la 80 000 de franci francezi actuali, adică, la preţul pieţei, azi, vreo 24 de milioane de lei!). Iar tot cam pe atunci, doctorul Zallony biciuieşte luxul acesta neruşinat: „Boierii pământeni sunt în general foarte înstăriţi; cel mai sărac dintre ei are cel putin treizeci de mii de franci venit, alţii ajungând la peste două sute cincizeci de mii de franci.

  Luxul este una din cele mai costisitoare plăceri ale boierilor pământeni: îmbrăcămintea lor este foarte scumpă, au haine ce reprezintă un capital de o sută cincizeci de mii de franci, iar unii chiar mai mult. Dacă, la cheltuielile pentru îmbrăcăminte, se adaugă cele pentru trăsuri, giuvaieruri, vase şi mobilă, ne putem închipui cam câţi bani jertfesc domnii aceştia ca să-şi mulţumească trufia.

  Boierii fanarioţi, ajunşi în Principate în urma bagajelor domnitorului, şi veniţi anume ca să se căpătuiască, sunt, la început, ispitiţi de lux; doresc, desi nu sunt cu adevărat bogaţi, dar numai ca să fie la înălţimea mândriei trezite de rangurile date de domnitor, doresc, spuneam, să se întreacă în lux cu boierii pământeni; şi fără să-şi bată prea mult capul cu ce va fi pe viitor, după cum nu-şi aduc aminte de trecut, se învoiesc, lacomi cum sunt, să se îndatoreze la negustori şi la zarafi, încât, curând, ajung să umbrească întrucâtva fastul boierilor pământeni."

  Mulţimea şi luxul trăsurilor, contrastând nu numai cu mizeria satelor din jur, dar chiar şi cu înfăţişarea generală a capitalei, îi impresionează în mod deosebit pe străini.

  „Viena – scrie Laurengon – vinde în Tara Românească o mulţime de caleşti din cele mai elegante [.]. Cred că, dacă ţinem seama de populaţie, în Europa sunt puţine oraşe unde să se găsească un atât de mare număr de echipaje ca la Bucureşti. Fiecare negustor îşi are trăsura sa, iar boierii şi le schimbă în fiecare an."

  Un călător englez, reverendul Robert Walsh, care străbate Bucureştii în anii 1820, venind de la Constantinopol, într-un moment când tocmai izbucnise ciuma, notează şi el: „Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în fata porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite. Era ceva cu totul nou pentru mine care, de multă vreme, nu mai văzusem decât câte o arouba trecând din când în când pe străzile din Pera (cartier european din Constantinopol – n.n.). Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari; căci nu sunt decât de fudulie, după un an sau doi se hâr-buiesc, şi trebuie daţi alti bani, pe altele, noi. [.] Văzând mulţimea de trăsuri pe stradă, am crezut că este cine ştie ce mare primire la Curte, ca să aflu că, dimpotrivă, în momentul acela, nici vorbă nu era de aşa ceva; numai că desărtăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă."

  Cu toate acestea, notează acelaşi Walsh (dar şi alti călători), vizitiii nu sunt întotdeauna la înălţime! Căci, dacă boierii cei mai bogaţi îşi fac rost de arnăuţi cu înfăţişare semeaţă, cu haine brodate pe la toate cusăturile, cei mai multi se