Un alt călător britanic, Sir Robert Ker Porter, care străbate Principatele tot cam pe vremea aceea, este şi el mirat de luxul boierilor, care i se par eleganţi, cu o anumită „nonşalantă" (graceful care-lesness of the manners).

  „Trăiesc, scrie el, într-un lux şi într-o bogăţie care cu greu pot fi depăşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei, cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartă soţiile lor, întrec orice închipuire."

  Aceeaşi impresie de elegantă şi de lux o are şi brigadierul general Sir Robert Wilson, care trece prin Principate în 1812, cu prilejul unei misiuni diplomatice legate de tratativele de pace ruso-turce pe care Anglia ar dori să le vadă duse cât mai grabnic la bun sfârşit. Despre recepţia dată în cinstea lui la Bucureşti, scrie: „The costume of the women is here very gay; and I think that I have noticed one or two fashions, wich will be admired în England. [.] I have never read of Wallachia's beauties, but they are no mean rivals of Venus's better known and more vanted establishments. If I may judge from my dinner to-day, Wallachia must also be an Epicurean abode. I have seldom sat down to a greater variety, or to viands better dressed." La Iaşi, este primit de „boierul principal" („bas-boierul"?) într-un interior splendid, unde sufrageria avea o lungime de o sută douăzeci de picioare40.

  Dacă membrii elitei occidentale erau uluiţi de luxul izbitor al boierilor noştri, este uşor de închipuit ce efect putea el să aibă asupra nevoiaşilor din tară. Povestirea, îndrăzneaţă şi pitorească, lăsată de arhimandritul Grigore, care avea să ajungă episcop de Argeş, despre vizita lui la marele spătar lenăchită Văcărescu, ajută să ne facem o idee. întrucât, în ajun de Pasti, sfinţia sa primise vizita boierului, pe cât de învăţat pe atât de bogat, se hotărăşte să i-o întoarcă: „Dar când mă apropiai de poarta cea mare, deodată mă oprii, văzui o mulţime de oameni înarmaţi cu tot felul de arme, Seimeni, Slujitori, Arnăuţi, Panduri; fel de fel de strigări s-auzeau, deodată răsunând trâmbitele, surlele şi tobele, mulţime de cai, multi armăsari nechezând, povol-nici, iedecuri cu harşale de sus până jos strălucind de aur şi de argint. Mă strecurai cum putui până lângă poarta scării; acolo întâmpinai pe alţii, înarmaţi cu sulite lungi, cu buzdugane groase, cu puşti, cu pistoale; tare spăimântat paşii tot înainte, nevăzând pe cineva ca să mă oprească, ajunsei la usa sălii cei mari; acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de nişte mângâie de tombak poleit; un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure, amestecat cu glasuri femeieşti, dulci şi pătrunzătoare, mă fermecară şi pare că îmi legară mâinile şi picioarele în fiare; nu mai stiu cum deodată mă aflai sculat repede si, în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nemerit poarta cea mare a curţii şi am mulţumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite"41.

  Vechile reşedinţe, precum cea a lui Văcărescu sau cele desen.- de Ion Ghica sunt treptat înlocuite, începând cu sfârşitul veacului al XVIII-lea, cu clădiri mari după stilul apusean – mai exact, vie-nez —, unora din ele acordându-li-se, ca la Viena, titlul de palate. Francois Recordon, care locuieşte la Bucureşti din 1815 până în 1821, scrie în ale sale Lettres sur la Valachie: „Unele din aceste clădiri, de pildă palatele boierilor Brâncoveanu, Golescu, Romanetti, Filipescu, Cantacuzino şi Vilarat, pot să atragă chiar şi privirile persoanelor celor mai nepăsătoare, atât prin strălucirea ce se descoperă înăuntru, cât şi prin construcţia care se schimbă de la clădire la clădire" (după ce se va întoarce în Elveţia, Recordon va deveni arhitect).

  Totuşi cele mai somptuoase din locuinţele acestea curând nu vor mai aparţine marilor boieri, ci – semn al capitalismului pe cale de apariţie – unor bancheri sau oameni de afaceri, grecul Românit şi macedoromânul Meitani, de pildă, acesta din urmă căpătând de la împăratul Austriei, în 1825, titlul de baron. La sosirea ruşilor la Bucureşti, în 1828, pentru cartierul general al comandantului-sef, a fost greu să se aleagă între „palatul" lui Meitani şi cel al banului Grigore Brâncoveanu. Un mare boier, Constantin (Dinicu) Golescu, cheltuieşte mult pentru a înfiinţa la Bucureşti o „Societate literară" (cu caracter politic foarte limpede) şi la Goleşti o scoală deschisă tuturor, dar nu stă în cumpănă nici când este vorba să-şi ridice pentru el, la Bucureşti, începând cu 1812, pe „podul" Mogosoaiei, lângă biserica mai mică a Kretzulestilor, un palat cu peste douăzeci şi cinci de încăperi, care, după 1837, avea să devină palatul domnesc al lui Alexandru Ghica si, mai târziu, după ce a fost transformat şi mărit, palatul regal al lui Carol I – până ce, în anii 1930, regele Carol II a pus să fie dărâmat şi înlocuit cu actualul Palat (Muzeul National de Artă al României).

  Conacele de la tară îşi schimbă stilul mult mai putin. Adevărul este că boierii de rangul întâi, cel putin cei din Tara Românească, nu-şi mai văd de moşii, ca să se poată afla în preajma „puterii" la Bucureşti. Toţi străinii observă această deosebire între munteni şi moldoveni.

  Wilkinson scrie, vorbind despre boierii din Tara Românească: „Pun să li se ridice case frumoase la tară, dar fără gând să stea vreodată în ele; încât, după câţiva ani, se dărăpănă. Locurile cele mai minunate din încântătoarea lor tară nu au puterea de a-i atrage şi rareori îi vezi plecând din oraş, oricare ar fi anotimpul.

  Ca şi cei din Tara Românească, boierii din Moldova sunt adevăraţii mari moşieri; însă aceştia îşi dau mult mai multă silinţa şi nu precupeţesc timpul ca să-şi vadă de moşii, din care fac principala lor sursă de bogăţie. Venitul teritorial al unora din cei mai bogaţi se ridică la două-trei sute de mii de piaştri, iar când ajung în slujbe publice, lucrul acesta se