face fără să-1 fi cerut ei." D'Hauterive stabilise şi el această paralelă, afirmmd că boierii moldoveni sunt în general mai bogaţi şi mai gospodari decât cei din Tara Românească, că le place viaţa la tară, preferind o viaţă îndestulată şi patriarhală, ca nişte stăpâni absoluţi pe satele lor, unei vieţi de slugi la curtea domnitorului. Se teme însă că şi aici moravurile încep să se strice. „Cu-rând, vom vedea cum lumea sporeşte la oraş, în dauna satelor, şi cum luxul ce duce la sărăcie înlocuieşte luxul de la tară, adevărată podoabă şi bogăţie a unui ţinut agricol, lux binefăcător care nu zvârle comori pe plăceri nebuneşti, ci care se mândreşte cu împrejmuiri foarte bune, cu herghelii frumoase, cu sate foarte îngrijite, ogoare bine muncite, ştiind cum să scoată comori din toate acestea."

  Parrant, în 1798, în raportul său către Talleyrand, merge şi mai departe: „în Moldova, boierii sunt mai bogaţi decât în Muntenia, în această din urmă provincie, toţi boierii, obişnuiţi să-şi găsească rostul vieţii în diferite slujbe date de Curte, nu se îngrijesc de moşiile lor, de satele de pe acestea, preferind viaţa de curteni ce stau de pomană. La Iaşi, mai toţi boierii sunt bogaţi si, în loc să umble după favorurile domnitorului, mai curând le dispreţuiesc. O parte din an şi-o petrec la moşie, îngrijind pământul care, cu putină bătaie de cap, le aduce venituri mari. De aceea au şi de unde cheltui; duc o viaţă îmbelşugată; casele lor sunt mari şi bine mobilate, şi tot ce-i înconjoară este de bun gust, ceea ce nu se prea vede la Bucureşti, unde putem spune chiar că domneşte un soi de sărăcie".

  Viceconsulul nostru, care doar trecuse prin Bucureşti, poate că exagera un pic, însă impresia lui confirmă alte mărturii.

  Câţiva mari boieri moldoveni încep să-şi ridice, şi la tară, locuinţe ce pot fi calificate, în termeni occidentali, drept castele. Nicolas de Giers, viitorul ministru al afacerilor externe al Rusiei, care, în 1841, îşi începe modest, ca viceconsul la Iaşi, strălucita lui carieră, îşi mai aminteşte încă, minunându-se, în Memoriile pe care le-a scris, peste o jumătate de secol, de locuinţa familiei Rosetti de la Stânca, pe care o zăreşte foarte curând după ce intră în tară. Descrie mai întâi, ca atâţia alţii, goana nebună a celor opt cai, care, spre marea lui mirare, la frontiera de la Sculeni, au fost înhămaţi la trăsura în care se afla el, o trăsură din cele uşoare: „Goneam atât de tare pe drumul acela plin de hârtoape, de suişuri şi coborâşuri, încât, la fiece clipă, mă aşteptam să văd trăsura răstur-nându-se sau făcându-se zob. în ciuda strădaniilor noastre, ne-a fost cu neputinţă să domolim înflăcărarea surugiilor. [.] Curând, am ajuns la Jijia [.], pe malul căreia se ridică în toată splendoarea sa minunatul castel al boierului Nicolae Rosetti-Rosnovanu".

  La tară, ca şi la oraş, casa boierului este tot timpul deschisă prietenilor şi străinului în trecere pe acolo. Ospitalitatea boierilor mol-dovalahi este proverbială. Chiar şi observatorii cei mai putin binevoitori sunt nevoiţi să o recunoască. Laurenton scrie în legătură cu aceasta: „Boierii sau nobilii din Tara Românească sunt foarte primitori cu străinii; sunt bogaţi şi darnici: trebuie s-o recunoaştem mai înainte de orice." Fedor Karacsay notează că un străin poate intra în casa celui mai mare boier şi că acesta îl va găzdui fără măcar să-1 întrebe cum îl cheamă, în anii 1830, Raoul Perrin va lăuda simplitatea de bună calitate a acestei ospitalităţi: „Am fost primiti în câteva case cu o politeţe cât se poate de franţuzească. Lucrul ce ne-a plăcut cel mai mult, şi de care ne vom aminti cu mare încântare, a fost uşurinţa cu care moldovenii stiu să lase la o parte eticheta stingheritoare, mofturile, mândria nelalocul ei, şi să facă în aşa fel încât întâlnirile din casele lor să aibă farmecul îmbietor al întâlnirilor între oameni apropiaţi."

  Vedem din această observaţie, care se potriveşte cu atâtea altele, în ce fel contactul cu Occidentul şi educaţia franţuzeasca îndepărtaseră, într-o singură generaţie, corsetul de'rezervă scorţoasa adus din lumea turco-fanariotă şi pe care încă o mai vedea în societate un print de Ligne sau un Rochechouart, atât de putin potrivită cu firea simplă şi veselă a românului din orice clasă socială.

  Occidentalizarea rapidă înlăturase însă şi alte bariere, alte piedici – avea să rupă, treptat, legăturile care, în familia tradiţională, îi ţinea pe toţi membrii ei legaţi de pater familias, căruia i se supuneau. Chiar dacă autoritatea tatălui asupra fiilor rămâne încă neştirbită şi adesea tiranică, deoarece el este cel ce tine baierele pungii, care hotărăşte ce învăţătura vor primi copiii, care le face rost de o dregăto-rie si, adesea, le alege o nevastă, am văzut, în povestirile lui Lange-ron şi Rochechouart, brusca şi totala emancipare a tinerelor neveste şi a fetelor de boieri. O dată cu armata rusească de ocupaţie (care vine în tară de trei ori în treizeci de ani si, de fiecare dată, stă ani în sir!), un adevărat vârtej cuprinde „societatea" din Iaşi şi din Bucureşti, în lumea aceasta, atât de multă vreme lipsită de plăceri, ofiţerii ruşi aduc cu ei două năpaste, două boli care, de acum încolo, aveau să devină endemice: jocul de cărţi şi adulterul.

  Întrucât biserica ortodoxă încuviinţează divorţul, se pare că, din-totdeauna, în rândurile boierimii moldovalahe, s-a ajuns destul de uşor la el. Cu noile moravuri, uşurinţa aceasta nu mai cunoaşte margini. Wilkinson se miră văzând cât de uşor acordă Biserica divorţul. Cum căsătoriile erau adesea făcute cu sila, adică puse la cale de părinţi, care nu urmăreau decât interesul material şi mândria lor de castă, tinerii soti le desfăceau adesea cu primul prilej ce se ivea. Wilkinson insinuează că înşişi părinţii uneltesc pentru desfacerea căsătoriei, pusă la cale tot de ei, ca să propună o alta, şi mai avantajoasă. Tot el crede că zestrea fetelor nu este totdeauna pe potriva averii părinţilor şi că băieţii sunt astfel păgubiţi şi siliţi, la rândul lor, să alerge după zestre.

  În uneltirile acestea este amestecată uneori