şi politica. De Giers ne citează cazul domnitorului Mihai Sturdza, care intervine pe lângă patriarhul de la Constantinopol pentru a împiedica divorţul verisoa-rei lui prin alianţă Măria Sturdza, al cărei bărbat, Constantin Sturdza, nu se învoia să divorţeze. Patriarhul îi afuriseşte pe Măria şi pe ibovnicul ei, Nicolae Rosetti-Rosnovanu. Aceştia, înfruntând opreliştile, pleacă la Viena, trec la protestantism şi se căsătoresc. Peste câţiva ani, Mihai Sturdza se ceartă cu vărul lui, intervine în sens invers pe lângă patriarh, iar acesta ridică anatema! şi perechea Rosetti redevine ortodoxă.42

  Tot cam pe vremea aceea, Saint-Marc Girardin ne povesteşte cu haz conversaţia avută de el, într-o seară, într-un salon din Bucureşti, cu un boier bătrân. Acesta mărturiseşte: „Principiul bunelor moravuri este spiritul de familie; la noi, familia, din pricina divorţului care se capătă aşa de uşor, nu are nici o statornicie [.]. Copiii care-şi au mama într-o familie, tatăl în alta, şi care, neştiind pe cine să respecte şi să iubească, nu au nici centru, nici punct de legătură; femeile care, la o petrecere, îşi întâlnesc primii doi sau trei bărbaţi, sunt la braţul celui de al patrulea şi zâmbesc atunci când al cincilea le dă târcoale [.]. Puteţi fi încredinţat că adulterul, aşa cum este el la dumneavoastră, la noi ar fi un progres şi că ceea ce, la voi, este o boală la noi ar fi un început de însănătoşire, în societatea noastră, adulterul este cu neputinţă, deoarece el nu este decât preludiul unei alte căsătorii."

  Mai departe, autorul nostru îl descrie pe interlocutorul său de o seară: „N-am să uit niciodată chipul şi purtarea lui în timp ce-mi vorbea. Un chip uscat şi urât, dar foarte expresiv, în care este mai multă strălucire decât demnitate, aşa cum îmi reprezint eu fizionomiile din veacul al XVIII-lea; nici vorbă de entuziasm sau prefăcătorie; ceva batjocoritor şi răutăcios; însă sarcasmul lui era îndreptat împotriva păcatului [.]. în timp ce-mi vorbea pe tonul acela muşcător şi sec, învârtea printre degete un şirag de boabe de chihlimbar, după obiceiul oriental: purta vesminte orientale, încât, văzându-1 cum sta jumătate tolănit pe divan, înfăşurat în faldurile anteriului său de mătase şi în haina de blană, liniştit şi aproape neclintit, în afara mâinilor care se jucau maşinal, odihnindu-se de-a binelea, mişcându-şi doar ochii mici şi cenuşii, ce sclipeau din când în când, şi buzele care se tugu-iau ca să alunge un zâmbet, chipul acela batjocoritor şi european făcea un contrast ciudat, dar atrăgător, cu purtările, vesmântul şi şiragul orientale."

  Desi căsătoria în clasa conducătoare era nestabilă, nunta, la oraş, încă mai semăna cu o serbare câmpenească, amintind cele mai vechi tradiţii ţărăneşti, cu vădite rădăcini păgâne.

  Mai întâi, era petitul; petitorii, prietenii băiatului ce voia să se însoare, veneau, din partea acestuia să ceară părinţilor mâna fetei. Era prilej de adevărată ceremonie, când se bea şi îşi făceau daruri unii altora. După câtva timp, urma logodna, cu preoţi, diaconi, cântăreţi, lăutari ţigani – iar petrecerea ţinea până a doua zi dimineaţă. Dacă viitorii soti făceau parte din marea boierime, ne spune Ion Ghica, obiceiul cerea ca tinerii, cu câteva zile înainte de nuntă, să fie prezentaţi la Curte, unde avea loc ceremonia sărutării mâinii (în gr. kero-philimd) domnitorului şi a Doamnei, ca să li se ceară binecuvântarea.

  Cu câteva zile înainte de nuntă, tot cartierul şi drumul de la casa mirelui până la aceea a miresei erau împodobite cu ramuri de brad. în ajun, domnişoarele de onoare, din familia mirelui, cărora li se spunea călţunărese (de la vechiul cuvânt călţun, încălţăminte sau ciorap scurt), porneau, în trăsuri elegante, către casa miresei. Fiecare din ele ducea câte un dar cu valoare de simbol: o tipsie pe care ardeau mirodenii, o stropitoare cu apă de trandafir, flori, fir de aur – semne de bogăţie. Darurile acestea simbolice erau urmate de altele, mai substanţiale, saluri, giuvaieruri, stofe scumpe, bani. în unele regiuni, datina cerea ca mireasa să-i dăruiască mirelui un cal frumos de călărie; era calul de ginere. Urmau apoi cântece ţărăneşti, adesea cu două înţelesuri, şi dansuri după muzica tarafului ţigănesc.

  Sosea ziua cea mare a nuntii. Ceremonia avea loc, de obicei, pe la prânz, în biserica parohiei, şi mireasa nu se mai întorcea la casa părinţilor, de unde cavalerii de onoare, rude şi prieteni ai logodnicului, veniseră s-o ia cu un adevărat alai. Miresei îi şedea bine să lase să-i scape câteva lacrimi, în timp ce ţiganii cântau cântece glumeţe. După ceremonia religioasă, petrecerea, cu jocuri, mâncare şi băutură, ţinea măcar trei zile, la cei din popor, şi până la şapte zile şi şapte nopţi, fără oprire, la boier.

  Astfel, în anumite împrejurări importante ale vieţii, mai ales cele ce presupuneau amestecul bisericii, ca botezul, căsătoria, înmor-mântarea si, bineînţeles, sărbătorile din calendarul ortodox – si, slava Domnului, erau destule! —, urma tradiţiilor era încă foarte puternică în rândul aristocraţiei, în ciuda influentei turco-fanariote, mai întâi, si, după aceea, franceze. Dacă urma aceasta era încă vie la oraş, cu atât mai mult era ea la tară, acolo unde boierul, în pofida diferenţei de avere şi de putere, trăia totuşi în simbioză cu lumea ţărănească.

  Reşedinţei boiereşti de la tară ţăranii îi spuneau „curte": mă duc la curte este o expresie ce s-a păstrat până în veacul nostru pentru a spune că cineva se duce la casa „boierului". Iar în trecut, era cu adevărat un soi de „curte", unde trăia, desi ierarhizată cu grijă, o întreagă lume, de la stăpân până la ultimul ţigan, într-un fel de familiaritate zilnică.

  Conacul boierului se afla în mijlocul unei adevărate aglomeraţii de colibe, hambare, suri, pătule, grajduri; câteodată, moara era tot acolo, fierăria potcovarului fiind şi ea nelipsită; totul era supravegheat de vătaf sau logofăt. Era un soi de unitate economică închisă, unde mişunau o mulţime de randaşi, de grăjdari, de slugi, de asemeni meşterii ţigani, între acest „centru" şi satul vecin, sau satele învecinate, era un neîncetat du-te-vino, de vreme ce moşia era lucrată în dijmă şi cea mai mare parte a treburilor de