Cărți «Intre Orient Si Occident descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Toată lumea aceasta era datoare să facă ceva pentru stăpân, dar şi stăpânul era dator să facă ceva pentru fiecare. Chiar dacă uneori ajungea la neînţelegere cu ţăranii, tot el era ocrotitorul lor firesc împotriva abuzurilor puterii. şi tot la el se duceau ţăranii când nu mai aveau grâne ca să ajungă de la o recoltă la alta. La cei bine văzuţi, boierul venea ca martor când se căsătoreau şi era nasul copiilor lor.
Se ştie că până şi un boier de o zgârcenie proverbială, cum era Constantin Conachi, mare logofăt al Moldovei, veşnic în judecată cu ţăranii proprietari din vecinătatea moşiei sale, ţinea tot timpul în casa lui şase-şapte fii de boieri de rang mai mic şi înzestra toate fetele din sat când preotul spunea că sunt fete sărace; la nunta fetei sale cu caimacamul Nicolae Vogoridi, a înzestrat douăsprezece perechi de tineri ţărani, căsătoriţi tot atunci, cu câte o pereche de boi, o vacă şi o mie de lei.
Chiar în casa boierului, trăiau, pe lângă guvernanta nemţoaica şi preceptorul francez sau neamţ, câţiva membri ai unor familii de boiernaşi, care aveau câte o slujbă; copiii lor primeau aceeaşi educaţie ca şi copiii stăpânului, lucrul acesta fiind pentru ei cel mai sigur mijloc de a ajunge cândva, cu sprijinul „patronului", la vreo slujbă în administraţie. Un autor francez, Marcel Emerit, care, între cele două războaie mondiale, a publicat o lucrare temeinică despre situaţia ţărănimii române în veacul trecut (v. Bibliografie), unde, în general, nu-i prea iartă pe boieri, scrie în legătură cu aceasta: „Trebuie să spun că, spre cinstea lor, aveau cultul învăţăturii într-o măsură atât de mare, încât nu se mulţumeau să-şi instruiască propriii lor fii, căci dascălul pe care-1 ţineau în casă era adesea pus să-i înveţe să scrie şi să citească şi pe copiii de ţărani, preceptorul francez îşi răspândea învăţătura (atât cât avea) asupra micilor boieri, a boierilor scăpătaţi sau a ţăranilor de frunte care se învârteau în preajma conacului; stăpânul dădea adesea chiar şi burse pentru ca fiii micii boierimi să poată face şi ei călătorii în străinătate." Radu Rosetti, în Amintirile saie, afirmă că, în raporturile dintre boier şi toată această clientelă care se învârtea în jurul lui, nu exista nimic ce ar fi adus a îngâmfare sau a trufie.
Multă vreme, mobila din casele boiereşti de la tară rămâne destul de rustică. Unchii lui Radu Rosetti îşi aminteau că, la tară, era putină mobilă „apuseană" înainte de plecarea lor în străinătate în 1830. Când aveau musafiri, se îngrămădeau mai multi în odăile de dormit, bărbaţii de o parte, femeile de alta. Musafirii îşi aduceau de obicei şi slugile cu ei. Dimineaţa, la sculare, Ii se dădea dulceaţa şi apă rece, apoi cafea turcească şi lulele. Aceeaşi viaţă de trândăvie pe care a descris-o şi printul de Ligne. Prânzul îl luau împreună, pe la zece dimineaţa; după care, cei mai în vârstă se aşezau turceşte pe divanuri, cu luleaua, ca să sporovăiască, frecând tot timpul între degete boabele şiragului de chihlimbar, de agate sau de fildeş. După prinz, după ce se odihneau un pic, se apucau să joace cărţi şi o ţineau aşa până noaptea târziu, după cină, la lumina luminărilor de seu. Da, candelabrele erau de argint, însă luminările erau de seu, deoarece – în mod ciudat – în tara aceasta, care producea o ceară vestită în toată Europa, luminările de ceară erau numai pentru Domnitor.si pentru Biserică.
Boierii citeau gazete, franţuzeşti sau nemţeşti, aduse cu mare cheltuială de la Viena, prin mijlocirea consulatului Austriei, care beneficia de altfel, în acest scop, de curieri speciali, plătiţi de cârmu-irea din Moldova. Când Austria, în 1812, îl urmează pe Napoleon în campania din Rusia, boierii noştri nu vor avea gazete timp de câteva luni.
Cei mai tineri îşi petreceau timpul călărind şi vânând; însă, desi vânătoarea pare să fi fost la mare preţ în unele din familiile boiereşti din Moldova, străinii de seamă ce vin în ţările române se miră adesea văzând cât de putin este practicată în Muntenia în clasa conducătoare.
Ca să-1 numească pe nobil, românii împrumutaseră termenul de boier de la vecinii lor slavi – cu care, în Evul Mediu, trăiseră într-o strânsă simbioză. Cuvântul ca atare (boljar) pare să fie de origine mai îndepărtată, protobulgară (grupul lingvistic tiirk) sau – după un autor recent – pecenegă.
Termenul era ambiguu: boierime desemna calitatea de nobil, în general, iar boierie, slujba sau dregătoria deţinută în aparatul de stat. Potrivit tradiţiei bizantine, puteai fi boier dacă erai fiu de boier sau când căpătai de la domnitor dregătoriile, de pildă, de logofăt sau de spătar. Într-o vreme mai apropiată de noi, după adoptarea sistemului administrativ „european" şi după desfiinţarea oficială a titlurilor nobiliare, termenul boier va aluneca, foarte firesc, începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, către a treia accepţie, învecinată, care, în epoca contemporană, va fi cea mai curentă: mare moşier, oricare ar fi fost obârşia lui socială43.
Existenta unei nobilimi moşiereşti, anterioară chiar întemeierii tarilor române în secolele al XlII-lea-al XlV-lea, este dovedită cu documente. Astfel, diploma acordată de regele Ungariei Bela IV Ospitalierilor de Ia Sfântul loan din Ierusalim (Cavalerii loaniti) în 1247, ca să-i stabilească în Oltenia după năvălirea devastatoare a mongolilor (însă cavalerii nu se vor stabili temeinic), menţionează, alături de rustici, pe maiores terrae, cărora suzeranul ungur le acordă privilegii excepţionale, bunăoară de jurisdicţie. Ceva mai târziu, în ţările române, boierii apar întotdeauna alături de domnitor – cel putin, cei mai de seamă dintre ei – în calitate de cosemnatari ai unor tratate, diplome sau hrisoave, şi ca „mari electori" la fiecare schimbare de domnie. Boierimea n-ar fi putut să-şi însuşească asemenea drepturi exorbitante dacă n-ar fi preexistat „descălecatului".
Nu vom intra aici în discuţiile privitoare la originea acestei nobilimi moşiereşti, care se primeneşte întruna prin voinţa
