nu o ucisese. În condiţii normale, asta s-ar fi întâmplat. Asta fac fiarele: ucid prada. În situaţia dată, în care Richard Parker era în stare de şoc, ar fi trebuit ca nivelul lui de agresivitate să crească, zebra ar fi trebuit să fie măcelărită.

Motivul a apărut imediat. Întâi mi-a îngheţat sângele în vine, apoi mi-a adus un sentiment de uşurare. A apărut un cap de sub prelată. S-a uitat la mine direct, înfricoşat, a dispărut, a apărut din nou, a dispărut iar, şi iar a apărut ca apoi să dispară de tot. Era capul ca de urs al unei hiene pătate. Grădina noastră avea un grup de şase, două femele dominante şi patru masculi subordonaţi. Trebuiau să meargă în Minnesota. Cea de aici era un mascul. L-am recunoscut după urechea dreaptă, care era ruptă, mărturie a violenţelor vechi. Acum înţelesesem de ce Richard Parker nu omorâse zebra: nu mai era la bord. Nu puteau exista o hienă şi un tigru într-un spaţiu atât de mic. Probabil căzuse de pe prelată şi se înecase.

A trebuit să-mi explic cum de ajunsese hiena în barcă. Mă îndoiam că hienele ştiu să înoate. Am tras concluzia că probabil fusese în barcă tot timpul, ascunsă sub prelată, şi că n-o observasem când am căzut. Mi-am dat seama şi de altceva: hiena era motivul pentru care fusesem aruncat în barcă de marinari. Nu încercaseră să-mi salveze viaţa. Era ultimul lucru la care se gândeau. Mă foloseau drept carne de tun. Sperau ca hiena să mă atace, ca eu să scap de ea cumva, iar ei să poată lua barca în siguranţă, chiar dacă pe mine m-ar fi costat viaţa. Acum îmi dau seama spre ce arătau furioşi chiar înainte să apară zebra.

Nu m-am gândit niciodată că o să mă bucur că împart un spaţiu atât de mic cu o hienă pătată, dar aşa era. De fapt, trebuia să mă bucur de două ori: dacă n-ar fi fost hiena, marinarii probabil nu m-ar fi aruncat în barcă şi aş fi rămas pe vas, unde aş fi murit; iar dacă era să împart spaţiul cu cineva, era mai bine să fie un câine a cărui ferocitate era directă, decât o pisică puternică şi şireată. Am scos un oftat de uşurare. Ca o măsură suplimentară, am încălecat vâsla, pe marginea rotundă a colacului, cu piciorul stâng pe vârful provei şi cu dreptul pe copastie. Era destul de confortabil şi eram cu faţa la barcă.

M-am uitat în jur. Nu era nimic decât apă şi cer. Marea imita toate reliefurile pământului – orice deal, vale, câmpie. Geotonică accelerată. Înconjurul lumii în optzeci de dealuri. Dar nicăieri nu puteam să-mi găsesc familia. Pluteau diverse lucruri pe apă, dar niciunul nu-mi aducea speranţă. Nu mai erau şi alte bărci.

Vremea se schimba rapid. Marea, imensă, îţi lua respiraţia; se instalase într-o mişcare constantă, cu valuri blânde; vântul se potolise şi se transformase într-o briză mângâietoare; nori pufoşi, strălucitor de albi, începuseră să se formeze în domul vast şi adânc de un albastru pal. Erau zorile unei zile minunate în Pacific. Cămaşa începuse să mi se usuce. Noaptea dispăruse la fel de repede ca vasul.

Am început să aştept. Gândurile mele o luaseră razna. Mă concentram sau pe detalii de supravieţuire imediată, sau, prăbuşit de durere, plângeam încet, cu gura deschisă şi cu mâinile pe cap.

Capitolul 42

A venit plutind pe o insulă de banane, într-un halou de lumină, la fel de frumoasă ca Fecioara Maria. Soarele care răsărea era în spatele ei. Părul ei roşiatic arăta uimitor.

Am strigat:

— O, Mamă Binecuvântată, zeiţă a fertilităţii din Pondicherry, aducătoare de lapte şi dragoste, braţ minunat făcut pentru sprijin, teroare a căpuşelor, mai suporţi încă o tragedie? Nu e drept că blândeţea s-a întâlnit cu oroarea. Mai bine ai muri imediat. Ce amar de fericit sunt să te văd. Îmi aduci deopotrivă bucurie şi tristeţe. Bucurie pentru că eşti cu mine, şi durere pentru că asta n-o să dureze. Ce ştiţi despre mare? Nimic. Ce ştiu eu despre mare? Nimic. Fără şofer, autobuzul e pierdut. Suntem ca şi morţi. Vino la bord, dacă numele tău este uitare aceasta va fi următoarea noastră oprire. Putem să stăm împreună. Poţi să iei locul de la fereastră. Dar priveliştea e tristă. Dar destul cu această divagaţie. S-o spun clar: te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc. Fără păianjeni, te rog.

Era Suc de Portocale – numită aşa pentru că îi curgeau balele –, matriarhul urangutan de Borneo, steaua grădinii zoologice şi mama a doi băieţi, înconjurată de o masă de păianjeni negri care se căţărau în jurul ei ca nişte admiratori rău-intenţionaţi. Bananele pe care plutea erau legate de reţeaua de nylon cu care fuseseră încărcate. Când a păşit de pe banane în barcă, acestea au săltat şi s-au rostogolit. Plasa s-a rupt. Fără să mă gândesc, numai pentru că era la îndemână şi pe punctul de a se scufunda, am apucat plasa şi am tras-o în barcă, un gest care s-a dovedit a fi salvator în multe privinţe; această plasă avea să devină una din cele mai preţioase lucruri pe care le aveam.

Bananele s-au împrăştiat. Păianjenii negri s-au căţărat cât de repede au putut, dar situaţia lor era fără speranţă. Insula s-a prăbuşit sub ei. S-au înecat toţi. Barca a plutit pentru scurt timp într-o mare de fructe.

Am ridicat ceea ce am considerat a fi o plasă folositoare, dar nu m-am gândit să iau nicio banană. Era banana split într-un sens greşit: marea le împărţea. Această risipă colosală avea să mă coste scump. Aproape că am intrat în convulsii de disperare când mi-am dat seama de prostia mea.

Suc de Portocale era în ceaţă. Gesturile îi erau încete, iar ochii ei arătau confuzie profundă. Era în stare de şoc. A zăcut pe prelată pentru câteva momente, liniştită şi nemişcată, înainte de a coborî în barcă. Am auzit un strigăt de hienă.

Capitolul 43

Ultima urmă a navei a fost o pată de ulei strălucind pe suprafaţa apei.

Eram sigur că nu eram singur. Era