nu ştiu, o fi auzit pe cineva, că ai lui Iacov se duc acolo la gospodărie, le-or fi dat lor atelajele în primire) şi nici că o să mai apuce el măcar să iasă din sat, darmite până la Râca. Dar am vorbit cu doctorul şi l-am dus la spital. A stat el acolo câteva săptămâni, i-a fost mai bine. „Domnule doctor, i-am zis, îi e mai bine, să-i mai dăm nişte doctorii, să-l punem pe picioare?” „N-o să-l puneţi, a zis doctorul, acuma lui nimic n-o să-i mai facă nici bine nici rău, bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa… Cât o trăi, bine, să nu-l chinuiţi cu cine ştie ce, că nu mai ajută.” Avea slăbiciunea asta, că nu-i venea neam să stea în casă şi îl vedeai cum o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri. „Tată, unde te duci? Stai acasă, că iar n-o să poţi să te mai întorci şi dacă vine mama după tine să ştii că te bate.” Avea boală pe mama, că nu-l lăsa în pace, odată când a vrut şi ea să se ducă pe la neamuri în Burdeni, l-a încuiat în odaie… Eu n-am ştiut nimic, plecasem câteva zile cu bărbatu-meu şi copiii pe la Ploieşti, la socri, şi când ne-am întors l-am găsit aşa înjurând, că aia bătrână vrea să-l ducă mai repede la cimitir, să scape de el. Că el nu mai stă cu ea, o lasă aici şi se duce la ailaltă în vale, la Alboaica. (Şi aici Alboaica intră şi ea în odaie şi începu şi ea să asculte.) Aşa a şi făcut, continuă Ilinca, mama nu ştia nimic, că nici eu nu l-am crezut, am zis că zice şi el aşa, de ură pe ea… Ei, şi într-o dimineaţă pe la revărsatul zorilor, l-a simţit ea mama că se scoală din pat şi se duce, dar a crezut că se duce în grădină, de, ca omul bătrân… Că îi luase frica, se trezea din somn şi se ducea în grădină şi mama a crezut că nu e nimic şi şi-a văzut de somn. Eu la fel. Dimineaţa, când ne-am uitat, patul gol… Stai acum şi caută-l în tot satul, că el n-o lua totdeauna într-o parte, văzuse că dăm de el repede, şi ca să ajungă la Râca fără să ştim noi cum, te pomeneai cu el te miri pe unde. Aşa a fost şi atunci când a pierit de dimineaţă. Când a fost asta, Alboaico?!

  — Păi anul trecut, zise Alboaica. Şi continuă ea povestirea. O fi plecat el de-acasă noaptea, dar la mine, de, a ajuns târziu, răsărise soarele şi am crezut că mama ştie, n-aveam de unde să-mi dau seama că el a fugit. I-am dat eu o cană de lapte, a băut-o şi se uita aşa în cană. „Mă Mariţo, zice, ajunsei să beau lapte, tu nişte ţuică n-ai?… „ I-am dat un păhărel de vin, că mi-a fost frică să-i dau ţuică, să nu-i ia de tot puterea şi s-a aşezat pe prispă şi a băut aşa din pahar jumătate… Îl ţinea în mână şi eu mi-am văzut de treabă şi când mă întorc el tot aşa rămăsese: „Ce faci, tată, zic, nu beai?” El se uită la mine, şi am văzut că nu înţelege; „Paharul, zic, dă-l peste cap, ziseşi că nu vreai să beai lapte. Nu-ţi place?”… „Ba îmi place”, zice, dar tot nu bea şi ţinea aşa paharul strâns în mână. Atunci m-am uitat şi eu mai bine la el şi mi s-a făcut rău, Niculae. Se împuţinase, săracul, nu erea ca bâtul, dacă îţi mai aduci tu aminte de el, aşa voinic şi cu oasele mari, când a murit i-am făcut un tron că abia avea loc în căruţă. M-am dat mai aproape şi întind eu mâna şi îi iau paharul să vedem ce zice. N-a zis nimic. Niculae, a rămas aşa, se uita şi la mine… Vedeam eu că ceva nu e bine, şi zic: „Tată, ce te doare?” „Nimic, zice, n-am nimic.” Şi îl văz că ridică iar capul şi se uită spre grădină. Se uita ţintă. Taman răsărea soarele şi era aşa linişte. „Mă, Mariţo, zice, ia uită-te, se făcu seară.” Am tăcut şi eu, mi s-a făcut frică. Bâtu n-a murit aşa, s-a lovit de-o buturugă în grădină şi şi-a sfărâmat un picior, uite-aşa se făcuse zob fluierul sub genunchi, şi a înjurat până a închis ochii, că de ce să se ducă pe lumea ailaltă din pricina unei buturugi. Pe urmă m-am mai liniştit eu şi am zis că dacă el e în stare să şeadă pe prispă înseamnă că nu e nimic, o fi din pricina drumului, de, i-o fi luat toate puterile şi de-aia nu-şi mai dă seama, dar îşi vine el în fire. „Treci, taică, i-am zis, colea mai la soare, că acolo ţi-o fi frig.” Când pe urmă o văz pe mama val-vârtej, aflase unde era şi pune mâna pe el să-l tragă de mânecă să se ridice şi să-l ducă.

  Aici ochii Alboaicei luciră, şi, trecând printr-o mişcare de la stânga la dreapta, capul ei se dădu pe spate cu o spirală care de astă dată nu mai putea fi de bucurie, ci de plâns, pe care îl alunga astfel ca să povestească mai departe cu glasul curat. Sau ar fi vrut poate să se oprească? Îşi adusese cumva aminte de ceva care nu putea fi auzit şi de urechi străine, sau ceea ce urma ar fi putut să supere pe cineva?! Se uită la Catrina: mama asculta şi ea ca şi ceilalţi, ai fi zis că ea uitase toate acestea şi era şi ea curioasă să audă ce s-a mai întâmplat, ca şi când nu despre ea şi omul ei era vorba. Alboaica povesti atunci mai departe:

  — Eu mă luasem cu altele şi el cât stătuse la soare îşi venise în fire… S-a ridicat de pe prispă şi a început să se sprijine în ciomag şi