încet-încet, hai să meargă. Mama îl îndemna şi îl firuia, nu-ş’ ce-i spunea, că dacă n-o să-l ţină de-aici înainte numai în casă, să-l încuie şi să nu-i mai dea neam drumul. Da’ nu mai ştiu ce i-a zis, că l-a firuit, nu mai ţin minte, şi tata zice: „De ce mă firui tu, fă, pe mine?” Şi ridică ciomagul şi jap! îi trage una pe spinare. M-a pufnit râsul, dar am văzut eu că nu e de râs, şi m-am dat după coşar… Ei, şi pe urmă, nu-ţi mai spun, Niculae, ce-am păţit cu el, că n-a mai putut să meargă şi cum să-l ducem acasă că era departe. Mergea el, de, aşa, doi-trei paşi, dar pe urmă, chiar dacă îl ţineai, se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos. Altfel n-avea nimic, îl întrebam mereu: „Tată, te doare ceva?” „Nu mă doare nimic”, zicea. Ce să-i facem, cum să-l ducem acasă? îi spun eu lui Sande: „Du-te, mamă, şi fă rost de-o căruţă cu cai, să-l punem în căruţă şi să-l ducem acasă.” „De unde căruţă şi cai, zice Sande, nimeni nu mai are voie să ţină căruţă cu cai, ce, nu ştii?” „Du-te, zic, la gospodărie şi spune-i lui alde Moreanu să-ţi dea, că acuma l-am ales pe el preşedinte şi e om la locul lui, o să-ţi dea.” Da’ Sande zice că nu se duce el acolo, că o fi el Moreanu om la locul lui, dar aşa s-a dus Marin al lui Matei Dimir să ceară s-o ducă pe fi-sa la gară, că pleca la şcoală, şi unul de-acolo l-a trimis la alde Ilie Nica, care are grijă de cai, şi Ilie Nica i-a spus că îi dă cu condiţia să-i care şi lui nişte lemne din Cotigeoaia. „Du-te, Sande mamă, zic, spune-i şi tu că îi faci şi pe urmă nu-i mai faci.” „Mai bine îl duc pe bâtu în braţe, zise Sande, dar eu la nenorocitu ăla să-i cer cai nu mă duc.” Şi s-a apucat el să-l ia pe tata în braţe. Ce să-l ia, că era greu şi ce crezi, Niculae, că a făcut Sande? Aveam o roabă şi l-a pus pe tata în ea şi uite aşa l-a dus până acasă. Să fi văzut cum stătea tata cu capul ridicat şi se uita pe drum. Şi Sande zice: „Îţi place, bâtule, să te plimbi aşa pe drum?” „Îmi place, mă, Sande, zice, numai ăleia bătrâne nu-i place şi nu vrea să mă lase! Ea crede că n-o să ajungă şi ea ca mine!” „Bine, bâtule, zice Sande, uite las roaba la matale şi când oi mai putea şi eu aşa, vin să te plimb. Că acuma trebuie să mă duc la brigadă să fac procente.” Da’ n-a mai putut Sande, săracul, s-a întors acasă şi zice: „Mamă eu nu mă mai duc pe bâtul, mi-e milă de el cum îl văz că se topeşte, zici că parcă nici nu mai e el m-apucă plânsul”. Şi când a zis vorbele astea a şi început să plângă Sande, că aşa e el din toţi copiii mei, ţi-ar aduce cu spinarea sacul de cinci duble până la gară, dar de ce îi e lui milă când îi e, să nu-i ceri, fiindcă nu poate… Din ziua aia de când cu roaba nici nu l-a mai văzut şi nici acuma n-a venit, nu l-am lăsat noi…

  Alboaica tăcu.

  — Şi cum a murit? zise Niculae întru târziu. L-a durut ceva?

  — Nu l-a durut nimic, răspunse Ilinca. De vreo două săptămâni nu se mai ridica deloc din pat şi atunci ţi-am trimes eu telegrama.

  — Eram plecat, zice Niculae, şi Marioara s-a întâmplat să fie şi ea plecată într-o tabără…

  — Eşti însurat tu cu Marioara? zise Alboaica.

  — Ce-ţi pasă ţie cu cine sunt însurat? răspunse Niculae.

  — Ce face ea la Bucureşti? Am auzit că are şi ea serviri, reluă Alboaica parcă înveselită de răspuns.

  — E la un preventoriu de copii, e asistentă medicală.

  — Doctoriţă? zise, fără să se mire, Alboaica.

  — Ei, doctoriţă! exclamă Niculae, a făcut şi ea şcoala tehnică sanitară, trei ani.

  — A, ca un fel de sanitar… Şi ea de ce n-a venit?

  Dar Niculae nu răspunse.

  — Şi, cum a murit? reluă el.

  — Păi când ţi-am dat eu telegrama, zise Ilinca, nu mai cunoştea. „Cine sunt eu, tată?” îl întrebam. „Mariţa lui Turcin”, zicea, şi eu mai râdeam, credeam că face dinadins. Dacă îi dam să mănânce, mânca. „Mănânci, tată?” „Mănânc!” zicea. „Mai mănânci?” îl întrebam. „Nu mai mănânc.” Era greu, mama s-a chinuit cu el, de, om bătrân, nu mai putea nimic. Când şi când lovea cu braţele şi atunci chemam doctorul şi îi făcea o injecţie. Se liniştea el atunci şi adormea. Cu vreo trei zile înainte să moară, tot aşa, a venit doctorul şi i-a făcut injecţie în mână. „Cum e, tăicuţule, zice doctorul, cum îţi merge?” M-am uitat şi eu la el, parcă ziceai că acum o să-i fie bine. Injecţiile veneau şi îl făceau că înţelegea tot ce îi spuneai şi vorbea şi el. „Domnule, l-am auzit că îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!” Doctorul zice: „Dar acuma, tăicuţule, cum îţi este?” „Mi-e bine, zice, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt conştient”… Pe urmă a dormit el, şi când şi când se trezea şi se uita aşa ceasuri întregi pe geam… Pe urmă noaptea a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni… Şi ailaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit…

  Între timp intraseră în odaie o mulţime de inşi, şi printre ei un militar care se uita la Niculae deschis cu o privire insistentă şi parcă frăţească. Ilinca îi spuse lui Niculae că ăsta era bărbatul ei, subofiţerul de la unitatea de aviaţie de la aerodrom cu care se măritase atunci în