— Sunt ai mei, zise ea. Ieşiţi, mă, afară, nu vă e ruşine să intraţi aici peste oamenii mari? Hai, afară…

  Dar se aplecă şi îngenunche în faţa lor înainte de a-i da afară, şi le drese cămăşile la gât, le încheie nasturii, le dădu la o parte, cu un pieptene, părul de pe frunte, iar pe cel mai mic îl luă în braţe ca să-i ridice mai sus pantalonaşii… Catrina se apropie şi îl măsură pe Niculae de sus până jos, cu o privire severă:

  — De ce trăieşti fără cununie ca păgânii?

  Niculae însă nu-i răspunse, parcă nu mai era nici el de mult acolo şi nu mai înţelegea bine ceea ce se spunea. Îşi lăsă fruntea în pământ şi rămase astfel clipe lungi. Nimeni nu mai zise nimic. Apoi el se ridică abia murmurând, fără sânge în obraji, spuse că el acuma nu mai poate să mai stea şi că la noapte trebuie să fie la Bucureşti, după care îşi luă ziua-bună de la toată lumea şi ieşi fără şovăieli şi fără să se uite înapoi.

 Chapter 12

  Şoferul care îl adusese în sat era din Pălămida, fiindcă cel cu care venise de la Bucureşti i se stricase maşina şi Niculae nu mai avusese răbdare să aştepte. Raionul de partid nu avusese nici el vreuna liberă în acel moment şi atunci i se dăduse maşina sfatului, a tovarăşului Iosif, care nu mai făcea nici el parte din activul de partid al comitetului raional, dar ajunsese în schimb preşedinte al comitetului executiv.

  Acum maşina străbătea cu grijă drumul deloc neted şi Niculae stătea tăcut şi se uita pe fereastră. Era toamnă târzie, dar era soare şi uscat şi câmpia zăcea împăcată sub lumina înserării. Şoferul manevra des, şi într-o vreme maşina se opri cu botul chiar sub fundul unui măgar pe care nu-l putuse ocoli ca să nu dea într-o groapă mai mare. Proprietarul, un ţăran foarte tânăr, ridică o jordie şi îi aplică măgarului o lovitură energică pe spinare şi făcu loc. După ce trecură şoferul rânji:

  — Marca Simson, zise el, aprindere cu ciomagul.

  Adică asta era ăla din urmă, cu mijlocul lui ciudat de locomoţie… Nu merseră prea mult şi dădură de alt măgar, tot aşa, înhămat la un fel de troacă pe două roţi în care însă proprietarul dormea în ea aşezat pe nişte trăişti.

  — Ăsta unde dracu s-o fi ducând la ora asta? se miră şoferul. Unde te duci, mă nene? strigă el când trecu pe lângă troacă, scoţând capul pe fereastră.

  Dar nu primi nici un răspuns, deşi omul, la sunetul claxonului, se trezise şi se uita cu ochii mari la maşină.

  — Unde-ai plecat la ora asta? repetă şoferul cu o voce de om prea blazat de câte a văzut el pe drumurile lui, dar cu care s-a obişnuit şi i-ar fi fost urât să nu le mai întâlnească.

  Omul tot nu-i răspunse, ca şi când n-ar fi înţeles limba, şi atunci şoferul, văzându-şi de drum, reflectă ironic:

  Două roate şi-un măgar –

  Atelaj particular!

  — Acum două săptămâni, continuă el, am luat-o şi pe fi-mea până la Mozăceni, a reuşit acuma să intre la facultate, la filologie, şi când a văzut ea d-ăştia pe şosea zice: „Tată, eu ştiam că numai în Spania sunt pline potecile de măgari, că e ţară muntoasă, la noi aveau înainte numai ciobanii”. „Ei, acuma îi au şi oamenii, i-am zis eu”. Când s-a făcut colectivizarea totală, au uitat să-l considere animal socialist şi atunci oamenii, din interzicerea cailor, au început să crească măgari.

  Şoferul dăduse acum de drum bun şi, ca să-i abată pesemne gândurile prietenului şefului său, ştiind de unde îl aducea, continuă:

  — Ştiţi ce scumpi sunt? Uite-aşa un puiandru costă cât un cal dinainte. La Mozăceni stă tata, e şi el colectivist, că i-a băgat pe toţi, n-a mai stat să-i gâdile la subsuori cu munca de lămurire, cum au făcut atâţia ani. Tata avea şi el şase pogoane, dar de când îl ştiu se tot văita, că aoleo că avem pământ puţin, că ce bine ar fi să mai avem noi un lot de încă şase pogoane… Acum i-au lăsat şi lui acolo ceva în folosinţă personală cât să pască un cal priponit. Să vezi cum îl mai munceşte, el cu bătrâna, şi cum îl sapă de câte cinci ori! Şi-i zic: „Cum e, tată, când te văitai că ai pământ puţin? Acuma ţi-ajunge arii ăia care ţi i-au mai lăsat?” „Măi băiatule, zice, să am eu acuma din alea şase pogoane câte le-am avut numai două, şi le-aşi pupa!… „

  Şoferul observă însă pesemne că prietenul şefului său rămânea mai departe cu privirea dură pierdută peste câmpuri şi că chipul nu i se lumina şi atunci tăcu şi se făcu atent la drum, fiindcă treceau prin sate apropiate mult unele de altele şi pline de orătănii şi de copii. Ieşiră apoi după câtva timp din nou la drum întins şi acum soarele roşu scăpata într-o văpaie ca într-un imens incendiu înţepenit la orizont. Pe acest drum lung, mai întâlniră un om cu un măgar, apoi un convoi lung de tractoare, o întreagă brigadă înşiruită pe mai mult de un kilometru, apoi nu mai întâlniseră nimic şi maşina se pierdu în umbra asfinţitului, spre oraşul de câmpie unde Niculae avea să-şi reia şoferul său, care ştia mai bine decât acesta când trebuie să tacă şi când e cazul să vorbească…

 Chapter 13

  „… N-aşi fi putut să cred că abia un an mai târziu aveam să-mi dau cu adevărat seama că sunt un om care nu mai are tată. Mi-a scris Ilinca să viu la parastas şi am venit singur şi la întoarcere încă mi se părea că am venit de-acasă unde el erea mai departe în