pridvorul lui, când m-am uitat la Marioara şi am văzut pe chipul ei o îngrijorare. Se uita direct la mine şi privirea îi era grea de nelinişte: cum te simţi? parcă mă întreba. Sunt cu tine, ştiu că acum eşti singur, dar ne ai pe noi, femeia şi copilul tău. Şi atunci m-am simţit singur, fiindcă dincolo de îngrijorarea ei, îi lucea în ochi parcă şi un triumf că pentru ea se apropiase momentul pe care îl dorise tot timpul şi că tot pregătindu-se până atunci să poată trăi şi singură cu copilul, nu renunţase nici o clipă la ideea care mijise odată, de mult, în mintea ei de fată, că Niculae al lui Moromete era băiatul care îi plăcuse ei şi cu el trebuia să se mărite. Fiindcă a ştiut să facă din credinţa mea cu o minciună ce n-a fost în stare în atâţia ani de aşteptări. Îmi plăcuse de ea, ca de o consăteancă, când a venit atunci la poartă la comitetul de partid… Nu mi-era bine şi chipul ei îţi da un fel de linişte, nu-i păsa ei dacă un bărbat la care ţinea era sau nu membru în comitetul raional… Fapt e că a picat la ţanc şi după ce am plimbat-o până seara prin oraş am dus-o acasă unde stătea în casa silvicultorului ăla plecat la Sinaia cu domnişoara Palici. Şi acolo, zice, la poartă: „Am o veste mare să-ţi dau”. M-a făcut curios şi apoi înăuntru în casă: „Mă mărit, Niculae, zice, am venit la tine să-mi iau la revedere.” „Ei, cu cine te măriţi?” „Cu un băiat pe care l-am cunoscut astă-primăvară când veniră ăia cu sonda şi găuriră pământul în Grama să scoată petrol.” N-aşi putea să spun că m-a găsit cu inima moale din pricină că Ghimpeţeanu mă anunţase în ziua aceea că n-o să mai fac parte din comitet, şi că unii parcă nici nu mă mai cunoşteau! Cine îşi face iluzii!… Mi se pare normal, din moment ce nu mai eşti printre ei, ce să mai vorbească cu tine, n-ai de ce să te miri că se face că nu te vede, deşi ai lucrat cu el! Ai căzut, eşti bun căzut… Ceea ce nu-l împiedică să zică pe urmă, să trăiţi, tovarăşe, cum s-a întâmplat ulterior când am revenit la secretar în comitetul regional şi am mai găsit câţiva dintre ei care mai rămăseseră de sămânţă, aţi fost la şcoala superioară de partid, sigur că da, la sapă şi la lopată, ani în şir în grădina Mogoşoaia, tâmpitul, vroia să spună că nu crede, deşi ştia perfect de bine ziua când nu ca să mă trimită la şcoală m-a scos Beju… Şi în ziua aia înainte să mă anunţe Iosif ce primejdie mă pândea parcă se sfârşea ceva ca şi în ‘45 după război şi în calea mea la o răspântie apărea o fată, mă ţinea de braţ pe stradă şi se lipea de mine. N-aveam inima moale, dar speranţele mele erau turburi, eram atât de derutat… La orice m-aşi fi aşteptat dar nu o astfel de lovitură pe care o primisem şi nu era singura, parcă aveam presimţirea că asta nu era totul… „Şi, Niculae, am venit să-mi iau la revedere”, zice. Foarte bine! Nu mai vrea nimic, era împăcată, a înţeles din seara aceea, când m-am dus eu la poarta ei, să nu se mai agaţe! Dacă vrea fata să-şi ia la revedere, e din satul tău şi ăştia sunt cei de o seamă cu tine, alţii nu mai sunt decât mai mari sau mai mici, şi de prin alte părţi. „Bine, Marioară, îmi pare bine, zic, mă bucur… „ „Plec acum din sat după el.” „Departe?” „Păi la Moreni!” Ce mai depărtare şi mi-am adus iar aminte de Ileana, ce fată mai iubisem eu în pragul măritişului, aveam în palmă strânsoarea ei, se vede că se întâmplă ceva cu ele în momentele astea, că mă miram ce glas senin avea, uite îi pare şi ei bine, săraca, nu mai stă să mă aştepte pe mine şi avea mereu colţurile gurii întinse într-un surâs vârât în obraz, de bucurie, pesemne când nu mai vrei nimic de la nimeni, îţi ajunge ce ai tu… „Şi ştii, zic, că nu mai sunt la raion?” „Nu ştiu, zice, dar o să te trimită la alt raion, mă mir că îţi place, mă uit şi la tata că uneori se perpeleşte noaptea şi nu poate să doarmă şi înjură de i s-a făcut sufletul negru, de ce să ajungi să ţi se facă aşa, ce bucurie oi mai fi având? Că nu mai dai cu sapa… Dar când laşi sapa jos ştii că e odihnă, şi nu-ţi mai pasă de nimeni, pe câtă vreme în munca asta a voastră vai de odihna aia… Mie să ştii că îmi pare bine că te-au scos… „ „Da’ ce, zic, e obligatoriu să ajungi ca alde tac-tău?” „Nu e, zic şi eu, o meserie e mai bună, ştii că faci ceva şi când vii acasă îţi vezi de ale tale, că n-o să trăieşti două mii de ani… „ Şi atunci am scuturat din cap de ameţeală fiindcă mi s-a părut că aud până şi glasul Ilenii şi până şi mirosul părului ei umed de rouă şi atunci am pus mâna pe ea şi am apucat-o de umăr şi până şi umerii ei erau la fel de moi şi de plăpânzi ca ai Ilenii. Da, asta e iubirea cea mare a unei fete: înainte de măritiş cu câteva săptămâni, maximum o lună, dacă ar şti cei care se însoară ar amâna sau nu i-ar da răgaz, în ziua când ar cere-o s-o şi ducă la primărie… Dincolo se vedea lumina aprinsă şi Marioara s-a dus şi i-a spus ceva domnişoarei studente Palici, în tot cazul nu să stingă lumina, fiindcă n-a stins-o… „Ei, zic, dacă tot te măriţi şi ai ţinut atât de mult la mine… „ Şi am întins-o pe pat. Marioara, atât de vitează, a început să tremure. Hm! Nu