şoim, auz de şoarece şi un creier de cinci-şase livre, dacă e să judecăm după fruntea lui. Trage ca un puşcaş cu experienţă, călăreşte ca un duh al savanei şi, în ciuda faptului că n-a văzut vreun bizon sau grizzly în viaţa lui, se năpusteşte asupra lor ca şi cînd ar avea de-a face cu nişte purceluşi de mare. Şi un asemenea tip, un vînător de prerie, un individ croit parcă anume să fie westman şi care de pe acum întrece pe cîte unul care a colindat savana timp de două decenii, va să zică un om ca ăsta ţine să se întoarcă acasă şi să scrie cărţi! Ei, să nu-ţi pierzi minţile? Mai e de mirare că un westman cinstit şi care-i poartă de grijă îşi iese din pepeni?

Şi zicînd acestea, mă privea fix, provocator. Voia să-mi stoarcă un răspuns, dar nu-i dădui nici unul. Îl înfundasem de-a binelea.

Luai şaua, mi-o aşezai sub cap în loc de pernă şi mă culcai.

— Ei, ce purtare-i asta? Se răţoi Sam, ţinînd încă friptura în mînă.

Oare nu merit răspuns?

— Ba da! Îl asigurai. Noapte bună, Sam. Somn uşor!

— Vreţi să dormiţi?

— Fireşte. Nu m-ai sfătuit chiar dumneata să dorm?!

— Ce-a fost, a trecut, sir; acum, însă, n-am isprăvit discuţia.

— Ba da!

— Ba nu; mai am o vorbă cu dumneavoastră.

— În schimb eu nu mai am nimic de întrebat. Am aflat tot ce-am vrut să aflu.

— Ce adică?

— Exact ceea ce te-ai străduit să-mi ascunzi pînă acum.

— Să ascund? Sînt curios, la ce vă referiţi? Daţi-i drumul!

— O, nu e decît faptul că sînt născut să fiu westman şi că de pe acum întrec pe cîte un vînător care a colindat savana timp de două decenii.

Scăpă din mînă halca de carne, tuşi încurcat şi, în cele din urmă, rosti înecîndu-se:

— Pe toţi... dracii... Tinerelul ăsta... acest greenhorn... m-a... hm-hm-hm!

— Noapte bună, Sam Hawkens, somn uşor! Repetai şi mă întorsei cu spatele.

Atunci veni mînios spre mine şi mă apostrofă:

— Ei da, vă dedaţi somnului, fiinţă demnă de ştreang ce-mi sînteţi!

E mai bine aşa. Cît staţi cu ochii deschişi, îl duceţi de nas pe orice om de treabă. Între noi doi totul s-a sfîrşit! Aţi scrîntit-o cu mine!

Acum vă cunosc pe de-a-ntregul. Sînteţi un şarlatan de care trebuie să mă feresc!

Vorbise pe tonul cel mai hotărît cu putinţă. Dac-ar fi fost să-l iau în serios, ar fi trebuit să cred că între noi se sfîrşise într-adevăr totul.

Dar nu trecu o jumătate de minut şi îi auzii vocea blîndă, aproape duioasă:

— Noapte bună, sir! Trageţi un somn bun, ca să vă refaceţi puterile pînă v-oi trezi.

Ce om bun, ce drăguţ şi cumsecade era totuşi bătrînul meu Sam Hawkens!

Am dormit buştean. Cînd am fost trezit, Parker şi Stone erau în picioare; ceilalţi mai dormeau adînc; Rattler, printre ei. Mîncarăm carne, băurăm apă proaspătă, adăparăm caii şi pornirăm, după ce Sam dădu celorlalţi doi, pe scurt, sfaturi de comportare în toate cazurile posibile. Soarele încă nu răsărise cînd plecarăm în această misiune cu destule şanse de a deveni primejdioasă. Primul meu drum călare în calitate de cercetaş! Eram curios, cum se va termina. Cîte asemenea drumuri n-am făcut mai tîrziu!

Am luat-o, bineînţeles, la vale, pe lîngă pădure, în direcţia în care dispăruseră cei doi apaşi. Urmele se mai vedeau în iarbă; pînă şi eu, greenhornul, le puteam desluşi; duceau spre miazănoapte, pe cîtă vreme noi trebuia să-i căutăm pe apaşi la miazăzi. Trecînd de cotitura văii, acolo unde pădurea începea să urce în pantă, am dat de un luminiş născut probabil datorită invaziei unor insecte dăunătoare; într-acolo ducea urma. Un drum lung lega luminişul de o prerie semănînd cu un acoperiş verde, uşor înclinat spre miazăzi. Şi aici urma era vizibilă. După cum reieşea, apaşii făcuseră un ocol. De sus, de pe coama acestui acoperiş, zărirăm înaintea noastră o întindere largă, netedă, acoperită de iarbă, care părea să nu aibă ieşire spre sud. Deşi de la plecarea apaşilor trecuseră aproape trei sferturi din zi, urmele lor se mai vedeau, în linie dreaptă, de-a lungul şesului. Sam, care pînă atunci nu scosese o vorbă, clătină din cap şi murmură în barba sa stufoasă:

— Urmele astea nu-mi plac deloc, absolut deloc!

— În schimb mie îmi plac! Am răspuns.

— Fiindcă sînteţi un greenhorn, precum aţi dovedit-o din nou aseară! Şi-a băgat în cap tinerelul că aş fi vrut să-l laud şi să-l compar cu un vînător de prerie! Să vezi şi să nu crezi! Îmi ajung cele ce-aţi rostit adineauri, ca să-mi dau seama cu cine stau de vorbă. Vă plac, aşadar, urmele? Cum de nu! Fiindcă se înşiră atît de frumos înaintea noastră, încît şi un orb le-ar putea prinde cu mîna. Mie însă, bătrîn hoinar prin savană, îmi par foarte suspecte.

— Mie nu.

— Tacă-vă pliscul, preastimate sir! Nu v-am luat ca însoţitor ca să mă zăpăciţi cu copilăriile! Cînd doi indieni îşi lasă urmele în văzul tuturor, nu e lucru curat, mai ales după ce ne-au părăsit cu gînduri vrăjmaşe. Îmi vine să cred că ne-au pregătit o cursă! Prevăzuseră doar că ne vom lua după urmele lor; e la mintea orişicui.

— Şi în ce-ar consta cursa?

— Încă nu se poate şti.

— Şi unde s-o fi aflînd?

— Fireşte că la miazăzi. Prea ne-au înlesnit calea într-acolo! Dacă n-ar fi făcut-o dinadins, îşi luau osteneala să şteargă urmele.

— Hm!

— De ce mormăiţi? Se interesă Sam.

— Nu-i nimic.

— Totuşi sună ca şi cînd aţi avea ceva pe limbă.

— Mă tem să vorbesc.

— De ce?

— Am toate motivele să-mi ţin pliscul; altminteri, mai poţi crede că vreau într-adevăr să te zăpăcesc, deşi pentru un asemenea lucru, declar deschis, nu am nici talent, nici dispoziţie..

— Ia nu mai îndrugaţi verzi şi uscate! Între amici nu se cîntăreşte fiece vorbă. Doar vreţi să învăţaţi ceva; dacă nu vorbiţi, cum o să fie cu putinţă? Prin urmare: ce înseamnă acel "hm!" de adineauri?

— Nu sînt de părerea dumitale. Nu cred într-o cursă.

— Aşa! Şi pe ce ternei?

— Inciu-Ciuna şi Winnetou vor să ajungă la ai lor ca să-i repeadă fără întîrziere împotriva noastră; în plus,